Bucătarul majordom9 imediat intră în funcţiile sale culinare, ajutat de Menier, şi când înserase cu totul, pălălăiau sub cazane şi tingiri vreo câteva focuri, din care se ridica fumul în columne albe spre cerul senin.

Vânătorii osteniţi se aşezară în jurul focului, fiecare sau is­torisind impresiunile sale, sau descriind însuşirile câinilor şi ale puştilor, însă toţi veseli, şuguind şi râzând, afară de Zaiko, care se văita de bătăturile de la picioare, ce-l ardeau, cum zicea el, ca focul.

Acuma iată că se pune şi Menier între noi, cu pestelca la brâu, cu mâinile suflecate. „Me voilà, le marmiton du cordon bleu“10, zise el şi, înturnându-se spre Zaiko, îl întrebă: „Dar tu ce ai păţit, că te văicăreşti aşa?“

— Of, bătăturile, bătăturile mă ard foc; nu mă pot urni şi mă tem că va trebui să mă despărţesc de voi, răspunse Zaiko întristat.

— Atunci rămâi în locul meu şi primeşte steagul de marmi­ton11, îi zise Menier, dându-i pestelca; iar ce s-atinge de bătături, adaose el zâmbind, vă voi istorisi, camarazilor, o scenă tragicomi­că, la care am asistat nu demult, când mă dusei să-l iau la vânătoarea noastră pe Calistrat; voi îl cunoaşteţi doar pe cela cu femeia hărţăgoasă? — Eu îl angajai să ne servească mai mult de călăuz prin Bugeac, unde fusese mulţi ani vechil la contele Nesselrode. Cu toate că-i miop şi, de sine înţeles, şi rău puşcaş, totuşi putea să ne arate locurile cele mai bogate în vânătoare. Eu îi desemnai ziua vizitei mele, în care trebuia să fie gata de pornire.

Cunoscând intrările în odăile lui, mă îndreptai spre cabinet, a cărui uşă era deschisă. Mă uit de pe prag şi ce văd? Calistrat, răsturnat pe o canapea, cu picioarele în sus, gemea dureros, căci bucătăriţa lui, o matroană zdravănă, se muncea în zadar să-i încalţe botforii12, care, uscaţi fiind, nu intrau pe picioare. Câinele lui prepelicar, care înţelegea bine că stăpânul său se pregăteşte de vânat, şedea lângă canapea şi bătea cu coada în podeală. Lângă fereastră femeia lui Calistrat, Casandra, un colos de muiere, cu nasul vânăt ca o pătlăgică, pe care erau aşezaţi oche­larii, lucra la un colţun, iară ascuns după a ei pestelcă, fiul lor Nicolaş, băieţel de vro şapte ani, se juca cu patrontaşul tatei, scoţând patroanele şi deşertând din ele haliciurile. Casandra, ici­colea, mai arunca câte o căutătură duşmănoasă spre bărbatul ei, care, roşu ca un rac fiert, cu bobi de sudoare pe frunte şi obraz, gâfâia necontenit şi gemea de durerea ce-i pricinuia bucătăriţa, muncindu-i picioarele cu botforii afurisiţi. Pe mine nu mă vedea nimene, căci mă oprisem pe prag, ceva ascuns după uşă, in-teresându-mă să văd finalul acelei pregătiri de vânătoare.

— Of, mai încet, Catrino, strigă Calistrat cu o voce de iepure prins de ogari. Ce dracu? Tu parcă ţii în mână nişte butuci de lemn, dar nu picioarele mele cu bătături.

— Apoi cum să ţi le încalţ, dacă nu intră, răspunde cu mânie bucătăriţa; mi-am rupt toate unghiile de la degete, că nici cot­lete n-oi mai putea face azi.

— Trebuie unşi botforii; du-te de adă borcanul cu unsoare, ce l-am cumpărat ieri. Vezi doar că pielea-i uscată, şi de voi in­tra undeva, vor slobozi apa; apoi cum să mă bag cu dânşii în baltă? zise Calistrat, răsfirând mâinile.

— Dar la ce naiba să te bagi numaidecât în baltă? se răspunde Casandra cu o voce de bariton; parcă nu poţi umbla pe locuri uscate?

— Ce ştii tu despre vânătoare, cap de femeie ce eşti; becaţii şi raţele şed numai în baltă, în papură şi stuf.

— Taci, mangositule, îl întrerupe mânioasă Casandra. Ce-i drept, nu ştiu unde ele şed, ştiu însă că deunăzi ai împuşcat în stuf într-o babă, şi în loc de raţe sălbatice, ai ucis raţele moraru­lui. Şi eu, săraca de mine, ca să te scap de nevoi, am plătit ba­bei ca să tacă 500 de ruble, iară pentru raţe 10 ruble, bani cu care puteam să-mi ţin casa un an de zile. Nu ţi-i ruşine obrazu­lui, la vârsta ta de 60 de ani, să umbli teleleu prin glod şi bălţi, întovărăşindu-te cu nişte ştrengari tineri, ce ţi i-ai făcut cama­razi?

—Ian tacă-ţi gura! răspunde Calistrat oftând; nu destul că mă ard bătăturile, că nu ştiu pe ce lume-s, mai vii încă şi tu cu păcăliturile tale. Du-te şi adă unsoarea, răcni el către bucătăriţă, împingând-o cu piciorul în piept.

— Da de unde s-o aduc, replică aceasta zvârlind botforii cât colea. Unsoarea a mâncat-o javra asta de prepelicar. De nu crezi, întreabă de vizitiu, care abia, abia i-a putut scoate capul din bor­can, cu care alerga schelălăind prin ogradă.

— Minciuni spui, o întrerupe Calistrat; zi mai bine că ţi-ai uns capul cu unsoarea mea, ca să placi la moscali. Du-te şi-mi cheamă pe vizitiu, el mai degrabă m-a încălţa. Dar tu, Casandruţă, dă-mi deocamdată găvănoşelul tău cu pomadă, ca să mi-i ung, până ce va veni vizitiul.

— Văzut-ai, mă rog, răspunde Casandra, ieşind din ţâţâni. Nu cumva ai nebunit? Să-i dau eu pomada mea de iasmin, pe care am plătit două ruble. Unge-i mai bine cu dohot!

Calistrat oftează dureros şi, luând puşca din cui, începe a su­fla în ţevi.

— Da ce-i asta? Seamănă a fi astupată. Ieri am curăţit-o şi se răsufla bine...

— Eu am băgat în ţeavă aluat de făină, îi răspunde Casandra, temându-mă ca nu cumva Nicolaş s-o încarce; fiind băiatul poz­naş, tot la puşcă se trage; i-a lăsat tătuţa clironomia13 soiului său: în loc de minte nebunii.

Calistrat, spre a se încredinţa, bagă varga în ţeavă şi scoate din ea o mulţime de ciuciuleţe de aluat; apoi cade disperat pe canapea, văicărându-se. Dar se vede că ciuda îl scormonea, căci deodată sare de pe canapea şi, botforii într-o mână, iar puşca în alta, începe a mornăi:

— Mă duc mai bine afară pe târnaţ... bătăturile mă ard, tu mă mănânci, scoţi sufletul din mine, că nu mai pot suferi... Unde mi-i patrontaşul? Daţi-mi patrontaşul!! Şi el se-nvârteşte pe loc.

— Na-ţi-l! Na-ţi-l! Şi amu lipseşte de aici! îi strigă Casandra şi, plecându-se, ia de după fustă patrontaşul din mâna băiatului şi-l aruncă cu putere în Calistrat. Însă în loc de a-l păli pe aces­ta, dă alăturea şi-l nimereşte pe prepelicar în cap; acesta începe a schelălăi asurzitor, Nicolaş plânge după jucăria luată, Calistrat răcneşte şi suduie furios.

Auzind un astfel de concert, care negreşit că la final trebuia să se termine cu aplauz de palme şi oleacă de chicăială, am şters-o la sănătoasa şi, ajungând pe stradă, putui auzi că la vo­cile consorţilor se mai adaoseră încă două, a bucătăriţei şi vizitiu­lui, care luau şi ei parte, cum se vede, la asaltul general, ce se săvârşea cu trăsnete de lovituri şi duruituri de scaune pe podeală. La urmă zboară şi fereasta în ţăndări şi pe stradă pică botforul lui Calistrat.

Mult am mai râs de istorisirea lui Menier, ce era negreşit de crezut, fiindu-ne bine cunoscut traiul conjugal al lui Calistrat.

Dar iată că din cort răsună semnalul trâmbiţei ce ne chemă la cină. Atunci noi, înzestraţi cu un apetit grozav, sărirăm într-o clipă încolo.

O! ce lux rustic, dar plăcut! Pe un loc neted cosit, la lumina unui mare foc cu o flacără ce fâlfâia în înălţime de câţiva metri, era aşternut un mare covor, acoperit cu o faţă de masă albă ca omătul, şi pe ea aşezate toate tacâmurile de mâncare şi vasele de băut. Lista bucatelor, deşi nu era complicată, conţinea totuşi mâncări gustoase. Extra de hors doeuvre14, o ciorbă-potrancă din dropii, cu orez şi dreasă cu alămâi, un salmi15 de spărcoci cu tru­fle, apoi prepeliţe împănate cu slănină, fripte pe frigare, rumeoare ca nişte portocale. La desert, zămoşi aromatici cu ananaşei, iar toate aceste bunătăţi proaspete şi gustoase, înghiţite în acom­paniamentul băuturilor celor mai alese de vinuri, lichioruri şi cafe-le turceşti. Iară după cină, tologiţi pe iarbă ca vechii romani în al lor triclinium16, fumam cu desfătare ţigări aromatice de Ha­vana.

Nu-i o aşa idilică mulţumire un rai pământesc în care te simţi în libertate, într-un larg spaţiu, unde nu domneşte eticheta sau îndatoririle ce-ţi leagă mişcările şi unde eşti departe de grijile cas-nice, de zgomotul oraşului şi de Casandrele hărţăgoase?

Îndată după cină ne aşezarăm la culcare pe iarba proaspăt co­sită şi mirositoare, sub cap snopi de mohor mătăsiu şi puhab, iar la aceste se mai adăuga o doză de osteneală şi ceva ameţeală de băuturi.

Cătinel tăcerea nopţii începu a domni şi în lagărul nostru. Fo­curile bivuacului se stinseră, aruncând din timp în timp câte o limbă de flacără albăstruie şi scântei roşietice, ce ca steluţe de aur topit sclipeau sus în aer, stingându-se pe rând. În jur, unde şi unde, răspundeau prepeliţele, unindu-şi cântecelele cu dâr­dâitura cârsteilor de mlaştină. Păsărelele aceste nevinovate nu ne inspirau groaza ce o simte călătorul pe vro oază din deşerturile Africii, unde zbiară leii şi tigrii fioroşi. Nu, păsările acele deşteptau în noi speranţa că după trecerea nopţii vor fi culese în torba de vânat.

Acum spune-mi, cititorule, ori de astfel de impresiuni se pot stinge din memoria celui ce le-a simţit! D-ta, plimbându-te pe piaţa vreunei capitale, ai privit la bolta cerească numai de pe acel petic de loc înconjurat de case uriaşe, şi n-ai văzut cerul în toată nemărginita lui grandeţe; şi dacă după un bal, osteneala te-a doborât, şi ai adormit pe perini de puf, pe mătase şi catifea, la galeşa lumină a unei lămpi cu abajur, atunci încă nu cunoşti dul­cele somn ce-l doarme vânătorul afară în aerul limpede şi mirosi­tor, la lumina stelelor, sărutat pe trudita-i frunte de răcoritorul zefir al nopţii, pe când la capul lui răsună serenada greieruşului campestru acompaniat de vocea prepeliţelor. Acest somn vână­toresc se poate numi somnul fericitului, iară cela al cavalerului dansator, somnul ostenitului...

III

A doua zi, când ne-am trezit din adâncul somn ce ne cuprin­sese, soarele era de mult răsărit. Majordomul nostru parizian pregătise deja dejunul ce ne aştepta: cafea, ciocolată, ceai cu fe­lurite biscocte17, cărnuri reci ş. m. a., iară peste toate aceste fri­andeze18 aburea mămăliguţa naţională, aşezată pe un blid şi înconjurată de diferite brânzuri de oi şi de unt proaspăt. Săţiosul dejun l-am sfârşit cu un punş à la duchesse19, alcătuit din felii de portocale presurate cu zahăr şi aşezate într-o vază umplută pe jumătate cu rum de Jamaica, ce arse în vază până ce se topi zahărul, stingându-se apoi cu câteva butele de cel mai ales vin de Akkerman.

Când punşul gata începu a răspândi aromaticul său miros, atunci Spiridon, umplându-ne pocalele, bău în sănătatea cama­razilor şi reuşita vânătoarei. Un zgomotos vivat urmă acestor cu­vinte. Sculându-se apoi în picioare, ne zise următoarele:

— Domnilor camarazi! Iată trecut ca în vis un an întreg, de când am fost adunaţi în prima excursiune vânătorească de prin Bugeac până la gârlele Dunării. Reuşita de atunci ne-a lăsat priin­cioase amintiri, cu toate că am fost supuşi multor neajunsuri şi neîndemânări, mai ales din cauza diferitelor opiniuni contradic­torice, iscate în mijlocul nostru. Onorat fiind acum din partea D-voastre prin alegerea mea ca şef al expediţiei, mă simt înda­torat a vă comunica de nou proiectul ce l-am urzit înainte de pornirea noastră, în virtutea căruia trebuie pentru viitor evitată şi cea mai mică nedumerire între noi, proiect ce vin a-l supune acum votării generale. — Luând asupra-mi sarcina de a griji de cele trebuincioase şi rezervându-mi dreptul dispoziţiunii precum şi al comandei asupra expediţiei vânătoreşti, doresc din partea D-voastre o supunere absolută. Mai întâi de toate să nu cu­treierăm mult timp şesurile Bugeacului fără ţintă şi marşrută, fără a şti unde mergem şi unde să ne oprim. Vânatul ce l-am făcut până acuma a fost numai un expedient pentru aprovizionarea bucătăriei noastre, dar nu pentru ajungerea gloriei, ce o râvneşte neobositul şi curajosul vânător. Un aşa vânat de păsărele campes­tre nu poate forma trofee decât pentru vânătorii eleganţi de prin oraşe, ce umblă la vânat în ghete lustruite şi mănuşele palide. Dar D-voastre trebuie să fiţi departe de orice asemănare cu acei voinici fanfaroni, ce încremenesc de spaimă cu puşca în mână, când văd că se apropie de ei vrun lup sau porc sălbatic. Aşadară, dorinţa mea este ca episoadele vânătorii noastre să ne lase nu numai amintirea dibăciei de a fi nimerit pasărea în zbor, ci şi simţul bravurii de a fi nimerit fără greş sălbatica fiară, ce nu o dată îl pune pe vânător în pericol de viaţă. Tocmai acele mo­mente formează actele plăcerii pentru voinic, acte ce rămân pen­tru totdeauna întipărite memoriei adevăratului vânător. Astfel de impresiuni puternice le putem dobândi numai pe insulele şi mlaştinile Dunării, unde în mulţime se plodesc mistreţi, lupi şi vulpi. Dar fiindcă acele locuri sunt foarte încurcate şi sfâşiate de apele Dunării, ne trebuie, ca să nu umblăm bezmetici, un călăuz. Un astfel preţios tovarăş l-am găsit în persoana unui camarad al meu de serviciu, ce se află acuma la Chilia ca comandant al caza­cilor grăniceri. Înainte de pornire i-am comunicat dorinţa noas­tră de a vâna pe acele locuri, şi el mi-a răspuns în termeni foarte amabili, că e gata a ne sta la dispoziţie cu cazacii săi. Ce s-atinge de vânatul ce socotim a-l face în codrii Orheiului de la Nistru până la Prut, îl vom executa, de va permite timpul. Şi în această privinţă am făcut preparativele necesare, adresându-mă aseme­nea unui vechi camarad al meu, căpitanului de husari Dicescul, proprietarul unei mari moşii în codri, vânător pasionat şi bărbat ospital. El mi-a răspuns că ne aşteaptă cu braţele deschise. Aşadară, dacă programul meu vă este plăcut, veţi binevoi a-mi da consimţământul, ca să ştiu ce dispoziţii am a lua pentru vii­tor.

Un vivat zgomotos răsună drept răspuns din toate părţile, acompaniat de hămăitul nerăbdătorilor prepelicari, răspândin­du-se departe în pustiu.

Caravana noastră se porni în pas, fiindcă noi mergeam pe jos prin ierbi, adunând vânat pentru prânz. Eu abia ce împuşcasem un iepure, când şi auzii în depărtare un puternic şuier ca de o maşină de vapor. Neputându-mi explica de unde vine acel şuier, mă uitai în jur, când deodată văzui foarte sus în aer un lung şir de nişte păsări ce semănau a cucoare; dar când trecură pe dea­supra capului meu, mă încredinţăi, că sunt corle20 de câmp, mari ca nişte găinuşi, cu pliscul lung de 20 cm.

În zadar gândeam să trag cu puşca, fiind zborul lor în mare înălţime; mă căinam că nu puteam dobândi măcar un exemplar din acest vânat, ce-l cunoşteam numai din descrierile ornitologice, când iată că auzii răsunând o împuşcătură din furgonul în care şedea Grünbaum: în acel moment unul din corlani pică de-a ros­togolul, pătruns de glonţul vestitului carabinier.

Intensitatea căldurii creştea din ceas în ceas, devenind aproape insuportabilă. Prepelicarii cu limbile scoase încetară de a mai adulmeca prin ierburile şesului. Noi ne suirăm prin furgoane şi caravana începu a-şi accelera mersul. La amiază ne oprirăm cu popasul doi kilometri de la colonia nemţească Teplitz*. Grün­baum, care cunoştea limba germană, merse încolo ca să re­cuireze21 de la colonişti proviziuni de lapte şi ouă. Peste scurt se întoarse, acompaniat de vro câteva matroane nemţeşti cu panere­le umplute cu tot felul de lapte şi un caşcaval foarte gustos, ce-l numesc Emmenthaler, apoi doi cârlănaşi şi câţiva harbuji colosali.

De mirare era, cu ce iscusinţă matroanele purtau pe al lor cap panerele încărcate, fără a le ţine cu mâinile, potrivind balansul greutăţii cu mersul paşilor. Grünbaum mergea înainte ca un tam-bur-major. Menier, văzând ciudata procesiune, începu a cânta din trâmbiţa vânătorească un fel de marş. Numai ce auzii că se răspunde şi Ludwig, luând hoboiul22, în care era desăvârşit artist, şi intonând un marş triumfal.