Studiu istoric

Strălucite şi mult măreţe figuri sunt ale acestor doi eroi în cadrul istoric al Daciei vechi şi al noii Dacii! Închipuirea se pierde în zbor, când cearcă a se urca până la înălţimea lor, şi însă numele unuia dintre aceşti bărbaţi legendari este în toate gurile, pe când celălalt este acoperit cu vălul uitării.

Fanatismul patriotic şi ignoranţa atribuie lui Ştefan tot ce i se pare minunat, tot ce-i este necunoscut; orice zidire veche, un pod de piatră dărâmat, o movilă de pământ ridicată în mijlocul unui şes întins, o ruină de cetate, biserici etc... tot, zice românul, este făcut de Ştefan vodă.

Dar istoria este mai nepărtinitoare; ea ne arată imaginea maiestoasă a lui Decebal, strângând cu o mână rana deschisă în pieptul său şi cu cealaltă chemând popoarele în contra poporului-rege.

Ştefan e un luceafăr luminos; Decebal este un soare întunecat; însă umbra lui Decebal se întinde mai departe decât lumina lui Ştefan.

Ştefan este un om gigantic, ce umple ochii; Decebal se înalţă în zarea trecutului ca o zeitate nevăzută şi neînţeleasă. Şi unul şi altul au avut acelaşi ţel, aceeaşi idee sublimă: neatârnarea patriei lor! Amândoi sunt eroi, însă Ştefan un erou mai local, un erou moldovan, când Decebal este eroul lumii!

În vălmăşagul secolelor trecute nu e rar de a vedea unele staturi mici, susţinându-se şi mărindu-se din toate părţile de hoardele sălbatice ale tătarilor şi de nenumăratele fiare asiatice ce năvăliseră în Europa la glasul lui Mahomed II şi al lui Baiazid, poreclit Fulger; atacat fără răgaz de leşi şi de unguri, sub pretext de oarecare drepturi fictive, Ştefan, zic, se opune duşmanilor când cu puterea, când cu dibăcia unei ingenioase diplomaţii. El se uni cu leşii, ca să bată pe unguri, cu ungurii, ca să alunge pe leşi, şi cu amândouă aceste neamuri, ca să reziste turcilor.

Înţelept, viteaz, neadormit, el izbuti a face dintr-o ţară de păstori o ţară de războinici spăimântători şi, cu singurele lui mijloace, el fulgeră pe Baiazid Fulgerul, combâtu cu succes pre Matiaş Corvinul, smulgându-i o parte din Ardeal, mătură leşii de pe pământul românesc, luând Podolia şi Pocuţia, şi puse stăpânire pe şesurile goale ale Bugeacului şi chiar pe o parte din câmpiile Valahiei (Ţării Româneşti).

În mijlocul tăcerii de moarte, în care lumea era cufundată pe timpul lui August, se vede ridicându-se deodată în faţa imperiului roman un om nou şi un popor nou, pe care vechii cetăţeni ai Romei îi numeau barbari.

Însă şeful barbar se numeşte Decebal; el are o inimă ce ar putea cuprinde lumea întreagă, el se sprijineşte cu mândrie pe arcul libertăţii. Popoarele stau în mirare cu ochii ţintiţi asupra acestui barbar, care se măsură cu împăratul, găsindu-se deopotrivă cu dânsul, şi care umileşte Roma, silind-o să-i plătească tribut. Domiţian Dacicul, Particul etc. seacă comorile sale, ca să cumpere pacea de la Decebal, însă Decebal zgâlţâie puternic colosul roman, fără a-l putea răsturna; el combate cu neîncetare influenţa romană, mărirea romană, şi în fine cade glorios sub braţul divului Traian. Moartea lui este ultimul sacrificiu ce-l face poporului său; el se ucide pe ruinele patriei sale! Decebal e ca stelele acelea călătoare ce se zăresc pe cer, fără a se şti de unde vin şi unde se duc. Necunoscuţi pe lume, el şi poporul său, până-n momentul când încep lupta cu Roma, ei dispar în curând, şi de-abia numele lor rămâne înscris în unele pagini de-ale lui Tacit.

Ştefan şi Decebal au fost oameni de aceia care nu au nici strămoşi, nici moşteni. Decebal mort, Dacia cade, fecioară încă, în trista condiţie de provincie depărtată. Ştefan coborât în mormânt, Moldova, pe care el o ridicase la culme, se întunecă încet-încet, pierde rangul său, drepturile sale, hotarele sale cele vechi şi nu mai conservă decât numele şi suvenirele domnului Ştefan.

Remarcabilă asemănare de destinuri ale ţării la două epoci atât de depărtate, după moartea acestor doi oameni! Ştefan şi Decebal au lăsat testamenturi patriotice. Testamentul lui Decebal a fost moartea lui!... Ştefan, prevăzând soarta ce ameninţă patria sa, a dictat cu limbă de moarte povăţuiri izvorâte din durerea inimii şi din luciditatea cugetării celei mai înalte.

După unsprezece secole, Ştefan a ridicat spada sângeroasă care căzuse din mâna lui Decebal. Cine oare va fi chemat a ridica spada purtată cu atâta glorie de Ştefan cel Mare?

Şi când?...