Proiectul dezrobirii în curând va intra în dezbatere, şi ne măgulim a crede că, deşi această faptă a naţiei nu va fi mărturisită cu aceeaşi mărime de fizionomie naţională de la 1749 în biserica Trii sfetiţilor, rezultatul va fi tot acelaşi. Nu este îndoială că se va încuviinţa şi despăgubirea, dacă cumva adresuri numeroase ale interesaţilor nu ar ierta de istov acea despăgubire. Până la promulgarea legii, (pe) care vom fi datori a o primi oricum, publicul este chemat de măria sa a (o) conlucra cu ştiinţa şi opinia. Despre opinie o cunoaştem... Iar pentru ştiinţă, rămâne a o propune, discuta şi răspândi presa până la ziua hotărârii.

Cât de mărginit, mic este, un cetăţean are datoria a aduce contribuţia glasului şi a precugetărilor sale în chestii de asemene, de aceea, deşi nemărginit mic în rândul cetăţenilor, ne credem dator a vorbi şi ţinti luarea-aminte a publicului asupra chipului despăgubirii.

Hotărârea obştească let 7257 aprilie 6 nu rosteşte despre despăgubire. Dar putem crede oare că o despăgubire sau o răsplătire nu a urmat?... Oare privilegiile date boierilor de N. Mavrocordato nu sunt vreo răsplătire a vecinătăţii... şi oare baştina scutelnicilor, prefăcuţi cu vremea în alte îndatoriri, nu se leagă de dezrobirea locuitorilor?... Multe numiri din istorie se şterg, dar trebuie ani şi iar ani ca urmările unor instituţii să se nimicească de tot. Scutelnicie nu se mai poate şi, sub orice nume ar mai trăi, trebuie a cădea.

Răsplătirea ce se poate aştepta astăzi, suntem încredinţaţi, va fi numai o răsplătire bănească. Dar vine întrebarea: cum va urma acea răsplătire foarte însemnată, oricât de mic ar fi preţul despăgubirii?

Ştim toţi că greutăţile ţărilor sunt mijloacele băneşti; ştim că drumurile de fier, şoselele, canalurile, spitalurile, temniţele, şcoalele, amploiaţii; soldaţii, artiştii, uliţele, monumentele etc., etc. se fac şi se ţin cu cheltuieli mari. Putea-o-(v)a oare visteria scoate pungi?... Sau fi-va ea silită a alerga la vreun greu împrumut, pentru a plăti moldovenilor, ca zarafi şi neguţitori din piaţă, preţul unei mărfi cu suflet şi creştină?... Dar plata unui împrumut se poate sminti de vreo întâmplare neprevăzută, căci bugeturile, cât de regulate, tot vor da deficituri; şi sminteala ar fi datori a o plăti moldovenii, care nu au avut robi. Nu cumva s-ar socoti, pentru întâia dată în Moldova, a se introduce creditul statului pe alte baze decât creditul neguţitoresc, nu se va lua oare hotărârea de a se preface despăgubirea într-un venit (rente), ce ar reprezenta capitalul despăgubirii hotărâte, un venit potrivit de şase, şapte sau opt la sută, ce ar avea o înrâurire folositoare asupra oborârii dobânzilor de astăzi? Acel venit înscris în condicile însărcinătoare ale bugetului, va putea fi vecinic sau cu amortizaţie.

Suntem pentru acest mod de despăgubire; el ar avea folosul de a crea creditul public, a pune în circulaţie valori necontestate şi uşor de a se negocia, ar mai deschide nouă căi duhului speculaţiei şi ar aduce mai strânse relaţii şi legături între ţară şi ocârmuire decât acele ale birului. Şi cu amortizaţie sau fără amortizaţie, se înţelege că dările dezrobiţilor au a sluji venitul hotărât. Pentru amortizaţie va fi menit prisosul şi sporul dajnicilor noi şi al copiilor. Fără amortizaţie, sporul şi prisosul vor intra în lăzile visteriei pentru a contribui la cheltuielile statului.

Pentru cei dedaţi cu chestiile economice, consecinţele se văd. Iar proprietarii de astăzi pot să-şi realizeze marfa din dată, marfa astă omenească reprezentată prin valorile statului sau ale visteriei... Chibzuinţa cârmuirii va fi în înţelepciunea sa de a cumpăni preţul despăgubirii ca un capital sau ca venit. Credem că acest princip, introdus în ţară, ne va înlesni alte chestii mari, care se văd în zarea politicii.

Dând astăzi drumul discuţiei presei asupra modului despăgubirii, socotim a fi de un folos obştesc, şi toate înţelepciunile finanţiale ale noastre ar trebui să se puie la muncă a lumina chestia şi a pătrunde pe speriaţi că dreptul lor nu li se ia, decât se preface în altă proprietate, ce nu le va cere hrană, îmbrăcăminte, răspunderea cugetului şi îngrijirea de a o strânge de pe drumuri în cătuşe, când fuge împinsă câteodată de bătaie, chinuri, iar de multe ori de glasul slobozeniei, ce-i strigă ruşinea şi degradaţia lui, şi nedreptatea noastră.

Când se nasc chestii de căpetenie, de cele ce aduc strămutare în rânduielile economice ale unei ţări, misia presei este de a deştepta publicul şi a-l convinge de folosurile ce i se dau, în contra altor folosuri ce i se iau. Jurnaliştii îndeobşte au acea misie, mai ales în ţări neînvăţate, unde obiceiurile şi driturile sunt întemeiate pe aşăzăminte seculare, ce nu se potrivesc cu noile aşezăminte ale omenirii şi hristianismului. În asemene cazuri presa are de datorie nu numai a lumina, a discuta, dar a consilia, a întări şi a dezveli acea scânteie a sufletului oamenilor, ce-i îndeamnă la fapte mari şi la jertfe, şi se zice Mărinimie. Toţi cei ce scriu nu înţeleg astfel şi se prefac în moralişti de şarivari, pepeli sentimentali, în loc de a îmbărbăta jertfa şi dovedi folosul prefacerii. Într-o polemică vestită a răposatei Românie literară dl Mihail Kogălniceanu presimţea pe răii moralişti în chestii de finanţe şi averi.

Suntem de şcoala aceea ce zice cârmuirilor, când prefacerile vin: driturile căpătate au sfinţenia lor relativă, şi în cumpăna strămutărilor trebuie a se arunca alte drituri: de acele ce nu vatămă nici existinţa ţărilor, nici vrednicia personală a omului.

De a purta morala pe principiul robiei numai, ar fi un curs de retorică mai mult, în acele mii de cursuri făcute până astăzi, fraze, logică, simţire, toate mai frumoase decât frazele, simţirile şi logica noastră, dar mustrarea îndeosebi asupra foştilor îndrituiţi ai robiei este mai mult decât o mustrare zadarnică, este o zgândăreală la patimile îndărătniciei individuale şi slăbeşte porneala obştească.

Necumpăna pepelilor nu trebuie a ne depărta de discuţia serioasă a interesurilor materiale şi a ne convinge că prefacerea robiei în bani este un folos mai simţitor pentru îndrituiţi decât robia.

Să luăm condicile de vânzarea ţiganilor de 15 ani încoace. Ele ne vor dovedi că încrederea în cumpărarea lor lipsea şi că muşteriii se depărtase din zi în zi. Vânzările au fost pe mici some de suflete, şi, în contradicţie cu un articol ce a huit în zilele aceste, cumpărătorii nu sunt de acei proprietari de mii şi sute de ţigani. Cu cât o proprietate e mai mică, cu atâta e mai exploatată; şi folosurile cele multe şi abuzive le-au avut proprietarii de ţigani puţini la număr. Dacă vreodată s-ar provoca o cercetare în condicile judecătoriilor şi o cercetare despre soarta trecută a vieţuirii dezrobiţilor, aceste două fapte economice s-ar putea uşor dovedi.

Convicţia de greutate ce se întâmpina a se vinde ţiganii ne aduce la altă convicţie, anume că proprietarii de ţigani aveau un capital ce nu le da toată dobânda ce dă banul, un capital greu de a preface. O mare parte din ţiganii boiereşti nu plătea nici o dajdie, o parte sunt netrebnici la munca pământului, ca salahori se văd rari, şi un grădinărit nu plătea de multe ori hrana şi îngrijirea lor.

Putem astăzi rezuma proiectul supus hotărârii: 8 şi 4 galbeni sufletul de vătraşi şi lăieşi fără osebire de vârstă şi de sex; se scot numai nevolnicii.

Iar modul despăgubirii se încheie în următoarele cinci articole: 1. Obligaţiile despăgubirii vor fi nominative. 2. Acestea se vor împărţi în două serii după valoarea lor. Seria a va fi de la 200 până la 900 lei, iară b de 1.000 lei. 3. Ele se vor trece în condicile ce vor purta numirea de registrul datoriei publice, în rând după ordinul numeraţiei. 4. Creditorii statului vor primi atâtea obligaţii, câte se cuvin, spre a acoperi suma datorită de stat, şi vor fi înscrişi la registru pe numărul obligaţiilor ce vor primi. 5. Pentru primirea procentelor, creditorii statului vor înfăţişa obligaţiile la sfârşitul fiecărui an şi, pe lângă achitarea de primirea procentelor în dosul obligaţiilor, vor slobozi şi adeverire de primire sub a lor iscălitură.

Proiectul legiuieşte după pilda altor staturi: Exoflesirea obligaţiilor (capite şi dobânzi) prin glasul sorţilor, precum se urmează cu datoriile Eforiei Parisului, adică din termene în termene obligaţiile, după numeraţia lor, sunt chemate a trage la sorţi exoflesirea lor. Cele ce nu ies, se amână la a doua vadea, şi din vadea în vadea, după mijloacele date creditului într-un timp hotărât, toate obligaţiile se găsesc stinse.

Operaţia despăgubirii este aşa: de pildă, dl S. are una sută suflete ţigani de categoria întâi, adică de cei cu câte 3 galbeni, şi una sută câte de 4 galbeni, peste tot i se cuvine 1.200 galbeni, sau în lei de piaţă 44.400. Pentru această sumă statul sloboade dlui S. atâtea bucăţi (sineturi) câte de 1.000 lei şi de 900 lei şi de 200 lei, câte vor acoperi suma întreagă de 44.400 lei, cum se socoate în cursul pieţii; iar bucăţile toate poartă dobânda câte 10 la sută. La a doua tragere, bunăoară, numerele neieşite la tragerea dintâi concurează cu obligaţiile numerate 2. În alte ţări obligaţiile nu se fac pe capital, dar pe venit numai, care reprezentează capitalul; dar într-o ţară de speriaţi obligaţiile vor cuprinde şi rostirea capitalului, pentru odihna duhului încă neînţelegător de aceste operaţii.

Ce câştigă ţara şi ce câştigă îndrituiţii prin acest mod?... Ţara câştigă, că, fără a avea comori în monedă, nu are nevoie de a înmulţi birurile, sau a se împrumuta cu milioane de pe aiurea, care milioane trebuie iarăşi a se duce de unde au venit, ba încă şi cu un spor de dobânzi. Ţara câştigă, că ne deprinde a avea încredere în noi înşine, şi îşi poate pregăti mijloace pentru toate marile îmbunătăţiri ce aşteptăm; ţara câştigă, că vom avea mândria faptelor noastre şi mândria de a susţine creditul ce ne dăm, şi ne va strânge împrejurul ei cu noi legături mai vii...

Dar proprietarii, oare pierd ceva? Vedem că preţul hotărât e un preţ foarte însemnat şi care nu se găseşte chiar în tranzacţiile urmate de bunăvoie. Dacă ideea pierderii ar putea prinde vreun loc, ar fi numai că banii nu se numără odată. Astă idee îi dreaptă după codul civil, dar dritul codului civil trebuie să slăbească înaintea dritului omenirii şi al vieţii publice; căci naţiile, adunate în staturi, au dreptul de a le modifica, când trebuinţa o cere. Sila morală a noroadelor abroghează câteodată puterea dritului particular de a dispoza după plac de un lucru... dritul cunoscut în jurisprudenţă "user et abuser", jus utendi et abutendi.

Însă, în viaţa privată, sunt oare un fenomen tranzacţiile pe termene lungi, şi cu condiţii de plată din vreme în vreme?... Nu sunt zapise, prin care se dau bani în împrumut pe cinci, şase şi zece ani, plătitoare de capitale şi dobânzile lor din vadele în vadele?

Aceste zapise nu trec din mână în mână, şi escontul lor nu se suie şi se coboară după nevoile partizilor? 8.000 galbeni în obligaţiile statului se vor vinde, ca şi toate sineturile şi vecselele ce se vând în piaţă, cu osebire ca amaneturile şi siguranţele private aduc prelungiri, procesuri; iar obligaţiile statului se vor privi ca bani gata, cu atâta mai lesne, că sunt mici şi pot uşor intra în toate tranzacţiile.