Sunt dzece anĭ de când eŭ începusem a studià şi nu încetez de a tot urmări marea problemă a genealogiei popórelor balcanice.

În studiul meŭ «Strat şi substrat», eŭ am obţinut douĕ soluţiunĭ capitale: 1°. În secolul VII maĭ existaŭ încă la Sud de Dunăre douĕ elemente latine compacte: Meso-românĭ în Bulgaria actuală, şi Illiro-românĭ în Serbia, maĭ ales în Dalmaţia, pe carĭ însă ĭ-aŭ slavisat apoĭ cu încetul Bulgarii de o parte şi Serbii de cea-laltă; 2°. Aşà numiţii Macedo-românĭ şi Istriano-româniĭ de astădzĭ sunt Daco-românĭ, goniţi în secolul IX din Pannonia de cătră Maghiarĭ, de unde tot atunci alţĭ Daco-românĭ s'aŭ adăpostit în Moravia şi s'aŭ slavisat acolo. Aceste douĕ soluţiunĭ, peremptorie după mine, vor maĭ fi completate şi demonstrate definitiv în conferinţe ulterióre succesive de 'naintea Academiei Române; dintâiŭ: «Cine sunt Bulgarii şi Serbii?», al doilea: «Cine sunt Daco-româniĭ şi Pannono-româniĭ?»

Acuma însă mĕ preocupă o altă soluţiune, pe care n'am desbă-tut-o de loc până acì în trecut, şi care e tocmaĭ cea maĭ importantă, căcĭ este punctul de plecare pentru tóte cele-lalte.

Cine sunt Albanesiĭ? Uniĭ istorici şi filologi, între carĭ şi Tomaschek îĭ crede posteritatea vechilor Illirĭ, rĕmaşĭ nestrămutaţi din epoce immemoriale. Alţiĭ, între carĭ Benlöw, îĭ urcă până la ante-istoriciĭ Pelasgĭ; şi Reinhold nu se sfiesce de a întitula «Noctes pelasgicæ» o cărticică despre limba albanesă. Blau se încércă a descifra prin Albanesĭ inscripţiunile lykice din Asia-mică, pe când Moratti recurge tot la dînşiĭ pentru inscripţiunile cele mesapice din Italia. Girolamo de Rada, Albanes el-însuşĭ, nu se lasă câtuşĭ do puţin maĭ jos, asigurându-ne că: «Gli Albanesi, popolo semitico disperso pel 1900 a. C. all'epoca degli Hyckshos, che ando in Grecia, in Italia, ed in altri luoghi del Medi-terraneo.» Despre părerĭ de felul acesta, ilustrul meŭ amic Ascoli vorbesce serios, dar nu le iea la serios, şi bine face.

Să ne întrebăm dară încă odată: Cine sunt Albanesiĭ? Care să fie adevărata lor proveninţă şi raporturile lor maĭ cu sémă cătră Români? Când şi de unde venit-aŭ eĭ să se aşeze în Epir? Iată singura cestiune, care îmĭ maĭ lipsià mie pentru a puté demonstra până la ultima certitudine persistenţa elementului românesc în Dacia luĭ Traian. Dacă Albanesiĭ ar fi în adevĕr autoctonĭ acolo, unde locuesc eĭ astădzĭ, atunci vrênd-nevrênd am fi siliţĭ a recunósce că naţionalitatea română s'a format anume în Illiria, iar nicĭ de cum la Nord de Dunăre. Numaĭ printr'o comunitate de origine, şi printr'o intimă veche conlocuire totodată, se póte explicà natura cea organică primordială a legăturilor între limbile română şi albanesă. Şi dzicênd acésta, eŭ am în vedere nu vre-o asemĕnare formală orĭ-cât de surprindzĕtóre, ci fondul şi numai fondul graiului românesc. Încep printr'o listă de cuvinte curat albanese la noĭ, ca:

Numărul unor asemene vorbe, esenţial albanese în graiul nostru cel maĭ de baştină, adecă din gura ţĕranilor, este forte mare, cele maĭ multe fiind pînă ací necunoscute, o semă păstrându-se abià ca nisce resturi preistorice în câte un colţişor, în câte un district, în câte o localitate. Voiŭ da un specimen din cele multe. În graiul obicinuit sinonimii melc şi culbec însemnéză «limacon». Pentru culbec forma cea veche este cubelc la mitropolitul Dosofteiŭ. În jocurile copilăresc!, alăturea cu melc şi cubele maĭ figuréză o formă lungă : la Munteni co-domelc, în Transilvania codobelc, cu varianturĭ pe aiurea, constatate de d. profesor Creţu. Melc e un cuvînt separat, care este cu acelaşi sens şi la Celţĭ: în dialecte celtice melcii «limagon». Codobelc este o acomodaţiune consonantică din codomele. Cubelc e o contracţiune din codobelc. În fine, codomele este o composiţiune din douĕ vorbe, după cum e francesul colimaçon din «cochlias -|- limax». La Români dară trăesce codomele alăturea cu melc şi cubele, deşi la Albanesĭ a supravieţuit numai composiţiunea: cadmilĭ «limacon», unde există o mulţime de varianturĭ, tóte corupte, pe când forma primitivă românéscă e intactă, conservată abià la copiĭ în jocurile lor cele tradiţionale, un admirabil «Ueberlebsel in Kinderspiel». (Dr. Ploss, Das Kind, t. II, pag. 308.)

Fórte puţine vorbe albanese la Românĭ ar puté fi controversate ca termenĭ străbătuţi la noĭ printr'un canal ne-albanes, bună-óră stăpân prin Bulgari saŭ Serbi, saŭ mal prin Celţĭ direct saŭ indirect; cele-lalte sunt exclusiv albanese. Cu tóte astea, identitatea lexică albaneso-română e secundară, după mine, în comparaţiune cu identitatea cea gramaticală.

Caracteristice maĭ ales sunt întâlnirile între Români si Albanesĭ nu prin vocabular, ci prin particularităţi fonetice, morfologice şi sintactice, carĭ nicĭ într'o ipotesă nu se pot împrumuta de la străini, nu se pot altoí în cursul timpului, ci datéză de la însăşi obîrşia limbeĭ.

Bună óră, pe terenul fonetic transiţiunea consóneĭ n în r între vocale, de ex. feréstră din fenestra, nu există nicĭ la Celţĭ, nicĭ la Neolatini, nicĭ la Germani, nicĭ la Slavĭ, nicĭ la Grecĭ, ci unicamente la Românĭ şi la Albanesĭ, ba încă în aceleaşi condiţiunĭ secundare. La Albanesĭ în dialectul toskic fenomenul e general, în dialectul gheghic e maĭ parţial; tot aşà la Românĭ în dialectul istriano-român e general, e maĭ parţial în cele-lalte dialecte, dar se află în tóte. La Români, ca şi la Albanesĭ, n trecut în r se póte reîntórce la primitivul n. In Moldova r din n e maĭ des în graiul vechiŭ, în Cazania mitropolitului Varlam, în glossele românescĭ din documentele slavice de la Ştefan-cel-Mare, peste tot în textul Psaltirii Scheiane. In Transilvania r din n, obicinuit chiar astădzĭ la Moţi, ne apare desvoltat la culme în texturile Măhăcene de lângă Turda de pe la 1600: lură = lună, cire = cine, ómerĭ = ómenĭ, mâra = mâna, etc. Prin acest fonetism, cuvintele cele maĭ latine sună la noĭ néoş albanesce.

În acelaşi mod, o vorbă curat latină la Români devine un învederat albanism printr'o schimbare de sens, printr'un proces logic, prin-tr'o altă idee în locul celei latine. Un exemplu: o mică bucăţică de carne, care spîndzură la capĕtul cerului gureĭ în gât, se chemă franţusesce luette, în vechea francesă l'uvetíe, deminutiv din latinul uva, adecă struguraş, iar românesce se dice omuşor, deminutiv din om «homo». La Francesĭ, asociaţiunea de ideĭ este latină, după cum latină e şi materia cuvîntuluĭ, căci aceeaşi părticică a corpului la vechiĭ Romani, în Pliniŭ anume, se chémă uva «strugure». Ce fel de asociaţiune de ideĭ să fie óre omuşor la Români ? Prin materie, cuvîntul e latin; dar din punct în punct este o idee albanesă. Om albanesce níeri; deminutivul din nĭeri—nĭerith «omuşor»; acest nĭerith «omuşor» însemnéză la Albanesĭ un om mic şi tot-odată acea părticică a corpului. Acéstă întâlnire semasiologică între Români şi Albanesĭ este cu atât maĭ semnificativă, cu cât ea nu se găsesce nicăirĭ pe aiurea. La alte popóre noue vedem: la Italieni, ca şi la Francesĭ, ugola, uvola «struguşor»; la Spanioli campanilla «clopoţel»; la Nemţĭ Zäpflein, Zächen «dopuşor»; la Ruşi şi la Poloni íazyčok, jezyczek «limbuţă», etc. etc; absolut nicăirĭ ideia de omuşor decât numaĭ şi numai la Românĭ şi la Albanesĭ.

În fine, identitatea structurii morfologice şi sintactice la Românĭ şi la Albanesĭ, cu totul în oposiţiune cu cea latină şi cu cele-lalte lirnbĭ romanice, pune vîrf. Unele fenomene aŭ fost de de-mult observate în trécĕt de Kopitar, de Miklosich, de Ascoli. Fórte pe larg eŭ am urmărit o mică parte din acéstă vastă sferă în studiul meŭ sub titlul: «O pagină din sintaxa româno-albanesă» în Cuvente den bătrăni. Mĕ mărginesc dară de a atrage atenţiunea asupră-ĭ. Acolo veţĭ vedé cele douĕ articole definite: unul post-positiv substantival şi cel-lalt prepositiv adjectival; reduplicarea, triplicarea şi chiar quadruplicarea ambelor articole; aceeaşi normă în construcţiunea substantivului cu adjectivul; aceeaşi formă adjectivo-adverbială şi genitivo-dativală; aceeaşi întrebuinţare genitivală a articolului definit prepositiv, etc. Sub raportul sintaxei se póte dice că Românul la formarea cea ab-ovo a graiului naţional s'a mărginit a aşeză materia latină peste fondul albanes. Prin fond dară, prin fondul cel nealterabil şi neînlăturabil, Românul e Albanes, după cum Francesul e Celt. Ceea-ce e celtic la Francesĭ, nu se vede pentru ochĭ superficiali, şi totuşi pretutindenea prin analisă se descopere celtismul. Elemente germanice la Francesĭ sunt fórte multe şi palpabile, întocmai ca elementele cele slavice la Români. Eĭ bine, slavismele la Români, ca şi germanismele la Francesĭ, fiind accidentale, aprópe tóte s'ar puté goní, fără ca prin acésta să se sgudue edificiul limbii naţionale, pe când celtismul la Francesĭ şi albanismul la Români nu se póte atinge fără o catastrofă totală.

După premisele de maĭ sus, mintea se sperie de consecinţe, consecinţe «à la Dr. Réthy Làszló» din Buda-Pesta, care îşi conchide argumentaţiunea cu sentinţa : «L'Académie de Bucurest ne pourra jamais décerner à qui que ce soit le prix de 20.000 francs fondé par le prince Couza» ; mintea se sperie de ameninţarea maghiară, şi cere o pausă pentru a se dumeri ce să facă maĭ departe.

Eŭ unul nu voiŭ căută a-mĭ înlesni transiţiunea prin vorbe multe şi prin căĭ lăturalnice, ci d'a-dreptul voiŭ tăià nodul lui Gordia.

Întreb dară fără ocol:

Este óre cu putinţă ca Albanesiĭ actuali să fie posteritatea unor Dacĭ, transportaţi peste Dunăre în epoca împăratului Aurelian, adecă vr'o 150 de ani după cucerirea Daciei? Este óre cu putinţă?

Răspund:

E nu numai cu putinţă, dar încă datele cele istorice confirmă pe deplin datele cele linguistice.

După căderea luĭ Decebal, o parte dintre Dacĭ s'aŭ supus luĭ Tra-ian şi aŭ început a se amalgamà încet-încet cu colonii romani, dând prima nascere naţionalităţii daco-romane. Alţĭ Dacĭ însă, retrăgêndu-se maĭ sus în creeriĭ Carpaţilor saŭ maĭ la răsărit de Provincia Traiană, şĭ-aŭ mănţinut individualitatea lor proprie sub diverse nume etnice, maĭ ales treĭ popóre dacice cu totul nesubordonate Romeĭ, anume Costobociĭ, Carpiĭ şi Bessiĭ.

Aprópe un secol şi jumătate după Traian, când Daciĭ ceĭ domesticiţĭ puteaŭ să fie şi aŭ şi fost deja romanisaţĭ, Dacii ceĭ rebelĭ aŭ profitat de marea mişcare a Germanilor, cunoscută în istorie sub termenul de «bellum Marcomannicum», şi aŭ devenit periculoşi pentru provincialiĭ romanĭ. Atunci, sub împĕratul Antonin Filosoful, póte şi ce-và maĭ înainte, vedem fórte pronunţată tactica imperială de a mutà peste Dunăre şi de a aşezà acolo, pe un teritoriŭ de de-mult asigurat, triburi şi popóre întregi dacice, întru cât ele eraŭ biruite. Daciĭ ceĭ liberi, adecă ceĭ neromanisaţĭ, cu voe saŭ fără voe trebuiaŭ să se mute în Mesia şi maĭ departe.

Ceĭ d'întâĭ, pare-se, aŭ fost Costobociĭ. Eĭ se bucurau de un regim fórte independinte, avênd chiar regĭ aĭ lor, dintre carĭ doĭ ne sunt cunoscuţi din epigrafia romană. Unul, pe care vi 1-a menţionat aci dzilele trecute amicul meŭ Tocilescu: «Pieporus rex Coisstobocensis», care fusese prins de Romanĭ şi dus la Roma cu întréga sa familie. Cel-lalt, scăpat din vederea istoricilor noştri, ne apare într'o inscripţiune şi maĭ interesantă tot de la Roma: «Sabituus rex Ostabocesis Dacus».