Homer cânta mânia divinului Ahille,
Şi Dante Tartarul cânta;
Poetul, când se naşte în amărâte zile,
Amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!

Şi eu câteodată smulg harpa din tăcere,
Când sparge muza pieptul meu,
Căci înima zdrobită răsună prin cădere
Şi saltă desperată în spasmuri de durere,
Scoţând din agonie un ţipăt scurt şi greu;

O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mişcată de teroare şi palpitând de ură,
Ca vocea răguşită pe patul de tortură,
Când o silabă spune un chin nemărginit!

Ar fi o ironie să cânt eu flori şi stele
În veacul nostru pe pământ,
Când ele sunt o larvă grimată cu văpsele,
Iar adevărul geme tempeste şi rezbele,
Blestem, urgie, neguri, pucioasă şi mormânt!

Lăsaţi pedestrei proze minciuna curtezană!
Al cântului entuziazm
Respinge Veselia spoită şi vicleană,
Când totul împrejiuru-i printr-o imensă rană
Exală din cangrenă un colosal miasm!
Homer cânta mânia divinului Ahille,
Şi Dante Tartarul cânta;

Poetul, când se naşte în amărâte zile,
Amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!