Persoane

    * Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei.
    * Vlad, Domnul Muntenimei.
    * Coste, spatar din Moldova.
    * Voichiţa, fiia lui Vlad.
    * Sabina, muma ei.
    * Codrat, june sătean.
    * Mina, mireasa lui.
    * Parcalab, muntean.
    * Caraiman, comişelul lui Ştefan.
    * Osman Aga.

Oşteni de ambele ţări. Un sahastru.

Scena urmează în Românie la anul 1474.

Actul I

Scena I

Reprezentează din năuntrul unei case rustice, la mijloc o masă, în giurul căria fetile cu Voichiţa şi muma sa destramă peteala de nuntă. Hor de fete:

Tu, mireasă, azi alege
Acest aur lucitor,
Care mâne va să lege
Imeneul cu Amor,

Ca viaţa ta să fie
Senină, cu bucurie.
(Bis)

Scena II

Codrat şi Mina

Codrat: (întrând spăriet) Nu sunet de armonie, ce de spaimă răsunaţi împregiur! Neastâmpăratul moldovan cu a lui Ştefan a calcat pământul muntenesc. Şi domnitorul nostru Vlad cheamă la arme pe toată junimea; chiar şi bătrâni a început a se înarma, ca să arătăm că acii pe carii ei numesc munteni sunt adevăraţi români şi că noi pre dânşii i vom respinge la munte ca pe urşi în a lor caverne. Eu iubesc pe Mina, a mea mireasă, ce are să fericească a mele zile, dar de asemenea iubesc patria mea. Oare cum aş putea eu fi fericit, dacă patria aş vedea gemând în fine? Dorito Mină, să nu te întristez de a mea departare, în ziua în care eram a ni întruni înaintea sântului altar!

Mina: (plângând) Eu plâng de despărţire, dar totodată te conjur ca lacrimile mele să nu te reţie de la datorie a apara ţara.

Codrat: Dacă toate femeile române sunt însufleţite de asemenea sentiment bărbătesc, apoi fiii unor asemene mume nesmintit vor triumfa în cauza cea sacră a patriei. De aceea să nu mă întârzie inima mea, deşi este înduioşită.

Arie:

Inima-mi în două-i ruptă,
Aud buciumul ce sună,
El mă cheamă azi la luptă,
Poate merg pe totdauna,
Că ostaşul în bătălie
Mormânt află, au marie,
Şi în câmpul unde tună
Mormânt află, au cunună!

Mina:

Tu mă laşi, în văduvie
Voi urma dup-al tău pas
Zborul tău la glorie fie,
Ferice fii, dar, aleu, nu m-uita. (Bis)

Ambii: Ori ce soartă a să fie, Giur c-amorul n-oi uita! (Codrat se duce)

Scena III

Mina

Se duce, aleu,
Amorul meu!
Mă lasă în văduvie,
Când oare a să vie? (Plânge)

Horul femeilor:

A ta plângere-nfrânează,
Doamno, nu te tângui,
Că al tău amor e pază
Şi pre el va mântui!

Scena IV

Cii de mai nainte, Vlad şi un ostaş

Vlad: (intră mânios) Ce gemete femeieşti s-aud aicea, când numai cânturi de arme ar trebui să răsune? Vi e poate milă de sângele moldovan, care în curând are în şuvoaie a se revărsa pe câmpul bătăliei? Din voi poate una are un amant între acii hoţi de munte? Dacă aş afla pe una, cu mâna mea aş perde-o ca p-o trădătoare a patriei!

Mina: Lacrimile care le vezi rourând şi suspinele ce le auzi sunt acele a mumelor şi a soţiilor acelor juni carii sub ordinul tău merg la bătălie. Patria va triumfa, dar multe dintre noi vor rămânea orfane şi văduve!

Un ostaş: Doamne, un trimes cu însărcinare de la paşa de Silistra să anunţă ca să vă vorbească!

Vlad: Oare ce să fie? Nu cumva vine cu un nou duşman? Spune să intre! (Oşteanul se duce şi femeile de asemene).

Scena V

Cii de mai nainte şi Osman

Osman: Alesului între sectatorii lui Mesie aduc sanatate! (Îl salută turceşte.)

Vlad: Sănătate închinătoriului profitului Mohamed!

Osman: Voi a-ţi vorbi de lucruri care pe ambii interesează foarte. Imperatorul meu, cărui ceriul deie ani îndelungaţi, şi ţara ta au în comun tot acel enemic puternic pe Ştefan a Moldovei, care nu mai pune în teacă sabia cea însângerată. El nu mai lasă în repaos nici pe poloni, nici pe unguri, nici pe tatari, nici pre noi şi chiar nici pre voi, ce sunteţi cu dânsul de un sânge şi d-o lege! Iaca acuma că ţara ta, moştenirea şi corona părintească cată a ţ-o răpi de pe capul tău! Unei naţii şi unui domnitor independent, precum suntem noi, mare ovelire ar fi a i se supune. Oare arma noastră este ruginită?

Vlad: (bătând cu mâna pe sabie) Eu cel întâi voi arăta că sabia me are două tăişuri, înaintâ ndu-mă au retrăgându-mă, că pururea dau loviri de moarte. Cu aseminea putere nu voi lasa a mi se răpi corona. Deci în pericolul comun, comună să ni fie apărare; deşi legea ni desparte, interesul ni uneşte şi el cere să închiem o alianţie ofensivă şi defensivă.

Osman: Dar, să închiem; mai nainte însă să ni înţelegem despre condiţiile legăturei. Spre a te agiuta, imperatorul meu, căruia Dumnezeul deie ani îndelungaţi, va coopera cu toată a sa putere a Răsăritului şi al Apusului, drept care i se cuvine o supremaţie, un drit de suzeranitate asupra ta şi ai tăi deştinzători; de aceea, să-i dai ca onor nominal pe tot anul 12 şoimi şi atâtea iepe, în războaile imperatorului meu să dai un corp de oaste şi împreună să vii în persoană a te închina înaintea imperatorului. Acum reflectează!

Vlad: Grele condiţii, în adevăr! (În parte:) Voi giura aleanţa şi credinţa, însă fără termin; când îmi va da mâna o voi rumpe (Tare:) Am reflectat. Unirea noastră fie azi, închietă pe baza reciprocului interes.

Osman: Giură dar pe a ta lege, precum eu pe a mea, tot în un Dumnezeu, care este pentru ambi. (Ambii ridică spadele în sus.)

Vlad: Giur pe unul Dumnezeu şi sânta cruce în unire cu închinătoriul lui Mohamed să combat pe comunul nostru inamic, tiranul Moldovei, să-l învingem în câmpul bătăliii sau prin alt ascuns complot să-i stângem viaţa! (Scoborând spadele unul pe capul altuia.) Iar dacă am fi necredincioşi acestui giurământ, apoi acest fer cu blestemul ceriului să cadă pre capul trădătoriului!

Osman: Aceste le giur, în numele turcesc a paşei de Silistra! Aşa profitul Mahomed să mă certe, prin lipsa fericirei şi a bucuriei seraiului care ni a păstrat în paradis! (Amândoi să îmbrăţoşează.) Acum să păşim cătră lucrare. Planul meu este următoriu: cu o parte a oastei tale şi cu toată a mea calarie eu voi înainti asupra Moldovei, iar tu vei rămânea mistuit în cetatea Brăila. Ştefan cu a sa furie are să mă atace; atunci cu o parte a oastei tale combătând, mă voi retrage asupra Silistrei. Când el va fi de agiuns departat de marginea Moldovei, tu vei înainti şi-i vei tăia drumul; atuncea cu măiestrie luăm pe Ştefan între două focuri şi atunce desigur îl vom capata viu sau mort. După aseminea triumf, tu vei anexa Moldova cătră ţara ta; puternic te vei face şi troianul nostru despre barbarii de la Nord, care tot ni ameninţă a ni răpi Stambulul, pe care noi cu atâtea sacrificii l-am conchistat.

Vlad: Nu vezi în ce mod acel barbar cată a-şi mai spori puterea! Am aflat că are scop prin legături de familie a se alea cu ţarul Moscvei. De aceea, să ni grăbim prin foc şi sabie să tulburăm serbările nunţei, prin toate chipurile!

Osman: Din partea mea, voi adăogi o nouă greutate; voi triimete un înadins cătră hanul tatarilor a Oardei de Aur ca să atace pe neamicul comun cu toată puterea sa militară şi cu furia religiei sale.

Vlad: Propun ca prin mijlocirea cavaleriii sale, care repede ca vântul cutrieră deşertările ce-l despart de moscoviţi, să cerce a întrerumpe cale ambasadei lui Ştefan, ce peste puţin s-a îndrumat spre Moscva cu mireasa, ca să o conducă în braţele fiului ţarului.

Osman: Ce minunat vânat am face prin asta! Eu cred că Ştefan, care iubeşte foarte pe fiia sa, ar fi dispus a răscumpara a ei eliberare prin mari sacrificii.

Vlad: Planul e bine combinat şi merită un ferice rezultat. De aceea, la lucru, că fortuna favorează pe acii întreprinzători!

Osman: Din partea mea voi face cele pentru alţi neputincioase; mă voi îngrija a organiza cavaleria tatară, ca să cuprindă calea.

Vlad: Eu mă voi ocupa despre cele-alte. Să ni revedem!

Osman: Revederea ferice să ni fie!

Scena VI

Cii de mai nainte, un curier

Curierul: (intrând repede, cătră Vlad) Despre munţii Vrancii se coboară oastea moldovană repede ca un povoi; a lor arme scânteiază la raza soarelui, încât abia poţi acolo ţinti ochii!

Vlad: Ce fac viglele noastre?

Curierul: Ai noştri a început a se retrage spre tabără.

Vlad: Mişeii! Oare nu ştiu ei că eu aice mă aflu cu miezul puterei şi că la apropierea mea moldovenii ca o pulbere de vânt se vor răspândi! Să răsune buciumul de aramă, să fluture bandierile, ca să cheme pe junii! Vie îndată aprodul meu Codrat, ca să-i dau ordinul secret!

Curierul: Ascult! (Se duce.)

Scena VII

Vlad: (singur) Pe Osman l-am ademenit, şi cu agiutorul lui vom combate pe inimicul meu. Cu paşi repezi se apropie oara dezlegării soartei mele, luceafărul meu pănă acum mi-a favorat, el va lumina şi acum, cungiurată de nourii înunecaţi, calea care o voi răzbate cu a mea spadă.

Scena VIII

Vlad şi Codrat

Vlad: În lovirea ce avem a face asupra moldovenilor, mă nevrează în mod ca turcii să intre în focul cel mare, că deşi combatem pe duşman comun, dar fiind ii creştini şi tot de sânge român ar fi pacat ca să încruntăm mânele în sângele fraţilor. Aceste voiesc să le pui în lucrare cu toată energia.

Codrat: De-agiuns este un cuvânt al tău, Doamne, ca să plinesc scopul cu tot zelul meu! (Se duc amândoi.)

Scena IX

Se aude mare zgomot; femeile spăriete, încărcate cu a lor preţuoase efecte, aleargă în toate părţile.

Hor:

Amar mie, amar mie,
Turcul vine cel barbar,
Să ni ducă în sclavie,
Să ni vândă la tatar!
Unde-i scut, unde scapare
Aflu-n astă turburare!
Amar mie, amar mie,
Ne-or să ducă în sclavie. (Spăriete, fug.)

Actul II

Scena I

O grotă întunecoasă. Sabina, Voichiţa şi stol de femei.

Sabina: Oare când se vor curma suferinţele noastre, spre a scăpa de inemicii moldoveni? Fiul meu Vlad s-a unit cu turcii, dar aceşti noi amici ni sunt mai periculoşi decât neamicii.

Voichiţa: Amar mie! Între doi duşmani puternici, de la cine vom afla scapare?

Sabina: În astă grotă subterană nu putem rămânea îndelung, pe când deasupra capetelor noastre domnează furia resbelului, care ni pregăteşte poate sclavie sau moarte, şi nime nu vine ca să ni aducă vreo ştire. Mina: Logodnicul meu mi-a giuruit că despre toate aicea ni va înştiinţa.

Sabina: Aleu! Triste zile am agiuns, dacă în ţara noastră suntem nevoite a ni mistui prin grote întunecoase, destinate a fi petrecerea balaurilor şi a şerpilor veninoşi! Şi asta numai din rapacitatea unui singur om, carele pretinde a fi părintele poporului.

Voichiţa: Pe când cu toţi suntem constrânşi a plânge soarta patriei, mie mai ales cătră astă suferinţă adaoge soarta, în primăvara vieţei mele, a vărsa lacrimi şi în astă grotă a suspina pentru ogetul amorului primar, pe carele nu luminează făclia Imeneului, ca acea înfricoşată a resbelului, unde în miezul furiei junimea, pentru că este plină de curagiu, îşi dă poate ce de pe urmă suflare.

Sabina: Nu te dispera, fiia mea! Pe când noi aicea sub pământ ni disperăm, poate că deasupra capetelor noastre să plinesc lucrări pentru a noastră mântiure. Crede că, deasupra tuturora, mai presus este Providenţa, ce veghează asupra nefericiţilor! (Scena se întunecă. Caută afară.) Dar iată că apusul soarelui mai mult încă a întunecat astă grotă şi (ascultând) prin coridorul subteranului se aud paşi de oameni (Cu spaimă.) Să ni retragem în adâncul grotei (femeile fug în lăuntru), şi eu mai de aproape voi veghea! (Se trage într-o parte.)

Scena II

Osman şi apoi Cariman şi Voichiţa ascunsă.

Osman: Lauda fie marelui profit Mohamed că a sosit ocazia ca să răzbun sângele turcesc care Ştefan, numit cel Mare, a varsat la Racova. Acolo în curând voi merge ca să îngrop corpurile omorâţilor mei compatrioţi, precum am giurat înaintea marelui mufti, să răstorn semnul crucii, care în memoria învingerii noastre a înalţat acolo acel tiran. Măsurile care am luat cu Vlad spre a stânge de pe faţa pământului pe Ştefan sunt puternice şi nimerite, dar un lucru neprevăzut ar putea să zadarnicească toată înţelepciunea noastră. De aceea, am planuit a curma ostacolul prin un mod mai sigur. (Cată în giur.) Unde întârzie Cariman? (Voichiţa, ascunsă, ascultă. Cariman vine).

Osman: (cătră Cariman) Mi te-a recomendat ca pe un om carele, pentru aur ce aş vărsa în chimeriul tău, tu ai putea varsa sângele unui tiran!

Cariman: Adevăr este că de la un unchi al meu am moştenit-o astă artă, ce o ţin secretă şi cu condiţie ca mai nainte de a muri să o trădau altuia.

Osman: Fără a întra în secretul tău, spune-mi cum ai începe operaţia? (Arătându-i o pungă cu bani.)

Cariman: Eu am oarecare mixtură care o voi administra armasarului lui Ştefan-Vodă cu o oară mai nainte de a-l încăleca. Atuncea peste puţin ea începe a lucra, armarasul se înfuriază ca cum l-ar împinge un roi de strechii, se învârteşte şi în urmă împunge la fugă la apa cea mai apropietă, unde intrând se răstoarnă pe spate şi în acel mod mai nainte de a-i veni agiutor îneacă pe călătoriul său.

Osman: Minunată aflare, care ni va scuti de varsarea sângelui şi de prelungirea resbelului, că îndată ce va lipsi Ştefan, va lipsi cauza discordiii, românii se vor mărgini în ţara lor şi trufaşii moldoveni vor rămânea fără un cap întreprinzător, pentru că fiul său Bogdan, chior de un ochi, se va feri de ocazia de a pierde şi celalalt ochi. Deci dupre tocmala pentru care drept arvonă îţi dau aişti 1000 de ţechini (i dă punga), apucă-te de lucru şi mă înştiinţează despre toate, ca să le pot comunica lui Vlad. Să ni revidem cu bun rezultat.

Cariman: La mine după începutul urmează îndată şi sfârşitul (Ambii se duc).

Scena III

Voichiţa iese din ascunsul ei.

Voichiţa: Aşadar păgânul, deşi în aparenţă s-a aleiat cu creştinii pentru scopul politic, dar inima sa cea veninoasă nu încetează a urzi nouă pieire! Turburarea mea nu o voi putea ascunde maicei mele, dar din gura mea nu va ieşi misterul.

Scena IV

Sabina, apoi Voichiţa

Voichiţa: Doamne sfinte, ce am auzit? Deşi moldovenii ni sunt inimici, dar nu în van Dumnezeu a voit să aud acest complot, care nu prin cavalereasca bătălie, ce prin satanica urzie vra să biruiască! Aceste nu poate suferi cugetul unui creştin. Mamă, mamă, lucruri cumplite am auzit! Deşi părintele meu Vlad este neamic neîmpăcat a lui Ştefan, dar niciodineoară nu va îngădui o trădare atât de ovelită.

Sabina: Lămureşte-m, fiio, acel mister!

Voichiţa: Iartă, maică, dacă îl voi pastra încă în sânul meu. Misterul rămâne misteri, dar să ni rugăm la Dumnezeu ca să înlătureze răul ce el cuprinde în sine. (Ambe se pun în genunchi.)

Dueto:

Doamne, Doamne sânte,
A luminilor părinte,
De la tine astăzi cere
Aparare, mângâiere
Şi puternic agiutor
Credinciosul tău popor! (Bis)

Sabina: Mă duc pe scurt timp, iar tu, fătul meu, te fereşte de streini. (Se duce.)

Scena V

Voichiţa: (singură) Misterul înfricoşat nu-l pot înmormânta în sânul meu. Religia orânduieşte chiar pe inimicii a-i scapa de pericol. Oare cum să fac? (Reflectează.) Îl voi încredinţa sahastrului bătrân, care cu atâte duioşii m-a fost binecuvântat. Iaca el vine.

Scena VI

Voichiţa şi sahastrul

Voichiţa: Cuviosule părinte, vino şi nu-mi refuza şi astă dată al tău bine-viitor concurs.

Sahastru: Precum a mea datorie, de asemine şi plecarea este a mângâia pe cii întristaţi. Spune-mi ce pot azi face?

Voichiţa: Vezi fortuna rădicându-se, care ni ameninţă cu pericol, până şi cu moarte, şi prin satanica uneltire înarmă fraţi contra fraţi, creştini asupra creştinilor. Misiunea tagmei tale este, cu sânta cruce, a întra chiar în miezul focului resbelic, că cu acea flamură vei învinge nedreptatea. Pe darul tău cel sânt îţi încredinţez misterul ce l-am descoperit cum că turcul, spre realizarea mai sigură a victoriei, a organizat de a fi Ştefan-Vodă ucis prin mâna unui bandit.

Sahastru: (spariet) Dumnezeu va feri pe cela ce numai pentru credinţa şi dreptul espune a sa viaţă, dar noi ce facem? Că provorba zice: agiută-te, că Dumnezeu te va agiuta! Deci ist complot, ce este nu numai omor de om, ce de un domnitor, un erou, un părinte a patriii, şi de toată naţia română, eu mă însărcinez a-l preveni. Lasă soarta armelor se decidă între dânşii, dar nu pumnariul unui ucigători.

Voichiţa: Până când voi putea recompensa zelul tău, iaca o jumătate a mantiei mele (rumpe mantia), împarte între acii ce vor favora scopul meu. Dumnezeu va binecuvânta virtutea ta, demnă de a fi consignată în istoria patriei.

Sahastru: Mai preţioase de cum astă mantie înaurită este virtutea şi pietatea inimei tale. (Se duce.)

Scena VII

Voichiţa şi a ei curtezane (în genunchi)

Arie:

Doamne, Doamne, foarte sfinte,
Tu, a lumelor părinte,
Auzi rugele umelite
Unei naţii asuprite,
Care azi prin rostul meu
Suie-să la tronul tău;
N-o lasa ca să pice
Între ghearile nemice!

Speranţa mea o depun în Dumnezeu şi în dreptul meu, el mă va proteja în mezul fortunei care mă încungiură.

Actul III

Scena I

Se aude zgomot de arme, locuitori, bărbaţi şi femei, cu copii în braţe şi cu pojijii încărcaţi fug.

Un fugar : Să fugă cine poate! Moldovanul a biruit, taie, arde şi robeşte, sângele curge, aerul răsună de suspinuri! Fugiţi! Fugiţi!

Hor:

Amar mie, oare unde
De tirani ni vom ascunde!
Pe bătrânul şi sugariul
Azi ameninţă tatarul,
Ni-a răpi toată avere,
Apoi şi viaţa-mi cere.

Scena II

Voichiţa şi cei de mai nainte, urmată de a ei curtene, toate încărcate cu a lor odoare, vase preţioase şi alte vestminte. Un bătrân, condus de un păstor şi de nepotul său.

Bătrânul: Nu mai pot păşi înainte, şi mersul meu cel întârziet grăbeşte a voastră pieire. De aceea, feţii mei, lasaţi-mă sub umbra acestui arbore, poate că Pronia mă va umbri, iar de nu, apoi viaţa mea nu vă este de vrun folos. Pasul meu este obosit. De aceea, duceţi-vă, pănă a nu veni inemicul.

Copilul: Nu te voi lăsa, moşule! Eu te voi apăra nu cu arme, ci cu rugăminte şi cu lacrimi. Cred că nu vor fi ei atât de cruzi să omoare pe un bătrân şi pe un orfan, care nu este de pericol. (Se pune în genunchi cu nepotul său şi se roagă la Dumnezeu.)

Bătrânul: Arie

De câte ori în cursul vieţei mele
Pe ist cotun fortuna săgeta,
De câte ori a vieţei ostenele
Nemicul crud stârpea şi le lua!
Dar după nori vinea iar senin
Şi mângâierea se înturna în sin,
Că cel ce rege mii lumi
Nu părăseşte pe ai săi fii buni. (Bis)