Fabulă

Pe când frigul domnea-afară,
Vizitele merg şi vin,
Toată ziua, pănă-n sară,
Focu-ardea în un cămin,[1]
Dar salonul fiind mare,
Era încă tot răcoare.

Oaspeţii, deci, boieri, dame,
Bătrâni, tineri, fiice, mame,
Să se încălzească vin
Mai aproape de camin.
Cel ce nu-ncape se-mpinge
De-a-l pute macar atinge,
Şi caminul împreună
Mai mulţi curtezani ş-adună.

Şoptituri, străine zise
De la ii deş-auzise,
De-nteres au de amor,
Şi de intrigi multe ori,
El, discret[2], da vorbei drum
Pe-unde ieşea al său fum.

Înmândrit caminul dar
De-aşa post de secretar,
Şi căldura, har străin,
Socotind spirt de camin,
Cu dispreţ el tot privea
Peste scauni, canape,
Ca pojâjie de casă
În ungherul ei rămasă.

Dar a lui orbire ţine
Pănă primăvara vine.
Cald fiind în orice loc,
Nu se face-n camin foc;
La ferestrile deschise
Oaspeţii se-ndesuise,
Şi caminu-acum răcit
Se văzură părăsit.
Atunci, târziu, înţălege
Cele ce favorul drege,
Că acii ce-l cungiura
Focului se închina.

Când vei pierde-un har străin,
Vei păţi c-acel camin!

Note
1.    ^  Camin, franţuzeşte şemine, este acel horn elegant întrebuinţat pentru încălzirea saloanelor. Cuvântul e dedus de la camin (horn), de la care vechea dregătorie caminar, ce avea inspecţie asupra ogeagurilor curţii domneşti, precum stolnicul se îngrijea de masă, pitariul de pâine etc. Astă denumire nu ni se pare neologism, ci veche ca şi hornul (Gh. A.).
1.    ^  Discret, om carele cu sfiire păzeşte secretele ce i se încredinţează (Gh. A.).