Disfătare nu să curmă
Disfătare nu să curmă
D-a zâmbi năluci d-a sale;
Toţi aleargă p-a ei urmă,
Dar p-o dosăbită cale.
Că din mii chipuri ş-o mie
Tot duc la ei dobândire;
Toate gusturi s-afl-în fire,
Omul unu alege sie.
Învăţat în dizghiogare
Numai cauzălor petrece,
Nebunul făr îngrijare
Gustă vreme care trece.
De-a scurta timp unul ştie
Măsuri, altu a sa mărire;
Toate gusturi s-află-n fire,
Omul unu-alege sie.
Unu aleargă la războie,
Unde biruinţa îl cheamă;
De-a spune l-a sa voie
Altul luptă cu o damă.
Amândoi cu sumeţie
Plinesc a lor rânduire;
Omu gustu întăi din fire
Crede că-ş alege sie.
Unul în a curţii haos
Ş-în a ei intrigi să pierde,
Altul ceri spre răpaos
Cer sănin şi câmpul verde.
Cesta zboară cu mândrie,
Altul târâie cu zmerire;
Omul gustu întăi din fire
Crede c-îş alege sie
Pentru alţii scumpul strânge,
Şi-n sfârşit moare pe paie,
Altu a sa avere o stânge
Pentru cai, cotei şi straie.
Unu adună visterie,
Altu împraştie o moştenire;
Omu gustu întăi din fire
Crede că-ş alege sie.
Aşadar, pe-această lume
La gust nimine n-urmează,
Că pe dos merg toate anume,
Lui noroc toţi împutează.
Ş-în această măgulie
Toţi petrec în fericire,
C-omu gustu întăi din fire
Crede c-îş alege sie.