Nu-n zădar e scris pe aur
În latinelor rostire:
Crescunt parvae res concordia
(Lucruri mici cresc prin unire);
Făr-unire nu-i vârtute
În familii, nici în stat,
Cum esemple mii trecute
De agiuns au arătat.
Un părinte bătrân foarte,
Propiet acum de moarte,
Vrând uni pe fiii săi,
Zis-au lor: Bre, feţii mei,
Cercaţi dac-a frânge poate
Cel mai tânăr dintre voi
Ceste dărzi unite toate,
Iar în urmă spune-voi
Ceea care tari le face.
Din fii unul le-au luat,
Dar zădarnic au cercat,
Şi dând altui mai ghibace
Întrunit acel baston,
Zis-au: Eh, de eşti Samson!
Şi acestui opinteală
Au dat numelui sminteală.
Mai cercat-au fiul mic,
Ce şi el n-au frânt nemic.
Cu toţi timpul lor pierdură,
Că unite-n legătură
Nici o dardă nu s-au frânt.
Atunci tatăl lor li zice:
Moale braţe văd aice;
Să v-arăt ce încă sânt
În asemene-ntâmplare!
Dar când astă lăudare
O ieu fiii lui drept şagă,
Bătrânelul tremurând
Întăi dărzile dezleagă
Şi le frânge-apoi pe rând,
Zicând: Fie-vă de ştire
Că puterea stă-n unire.
Deci şi voi, o, fiii mei,
Într-un cuget fiţi tustrei,
Unul altui de-agiutori!
Cât trăia bătrânul lor
Li-nnoia adeseori
Acest sfat mântuitori,
Şi-n minutul de pe urmă,
Care firul vieţei curmă
Cu o inimă ş-o gură
Fiii lui unirea-i giură.
După aceasta au găsit
Multe-averi de moştenit,
Dar plântate-n socotele
Şi-interesuri având grele.
Flămândă se-ndeasă-ndată
De vecini şi veri o ceată.
Unii fac pretenţii-n bani,
Alţi în sate şi-n ţigani,
Însă-a fraţilor unire
Este scut de mântuire
Ş-apărându-se-mpreună
Teferi stau în grea furtună.
Dar duioas-armonia lor
N-au avut un trainic spori;
Deşi sângele-i îmbină,
Egoismul îi dezbină.

La-mpărţelele averii
Unul darmă pe celalalt,
Cu vecinii atunci verii
Înnoiesc a lor asalt
Şi aflând pe tustrei fraţi
Între sine dezbinaţi,
Strămoşasc-a lor avere
Se împrăştie şi piere.
Venindu-li-n urm-aminte
Pilda bunului părinte,
Despre cele dărzi legate,
Dezunite-apoi sfărmate,
Dorea fieşcare fiu
A-i urma, dar pre târziu!