I

La munceii din câmpie, la pădurea cea umbroasă,
La cel râu care şerpează pintre înflorit ogor,
L-adăpostul singuratic, lângă stânca-ntunecoasă,
Întristat şi plin de gânduri singur umblu cu Amor.

Că în cuget şi în sânu-mi port simţirea cea duioasă,
Care n-a să stângă timpul, cel de toate stârpitor,
Că rămâne suvenirul unei inimi credincioasă,
Într-un eho ce-a să sune după ce eu voi să mor.

Cele graţii şi frumseţe, ce-s a muzei mele teme,
Le rezic la floricica ce se leagănă de vânt
Şi mă tânguiesc la frunza care-n freamătul ei geme.

La fiinţele naturei, câte împregiuru-mi sânt,
Spun a inimei dorinţă ce sperează şi iar teme,
Numai zânei cerc ascunde patima în care-mplânt.

II

Auzit-au Apeninul eho a durerei mele,
Ce din sân Amor îmi stoarce în tăcut-a nopţei clipă;
Răsunat-au păn la istru patimile cele grele,
Ce nu vindecă Igea, nici Fântâna Aganipă.

Din a lor somn se treziră aţipite păserele,
Mai duioase se făcură fiarile-n ascunsa ripă,
Înalţară a lor frunte tupilate floricele,
Zefirul cel mai zburdatic înfrână a sa aripă.

Mai lin curseră atunce ale râurilor unde
Şi naiadele duioase au ieşit din râu, din mare,
Acea patimă s-aculte care inima-mi pătrunde.

Toate-n giurul meu suspină, numai zâna pentru care
A mea inimă s-încinde la durere-mi nu răspunde,
Nici din sânul ei s-aude un suspin de îndurare!

III

Acea aspră pătimire de o inimă-nfocată
Într-atâta este deamnă ca amorul s-o aline,
Încât, doamna me, eu nu ştiu de unde totdeauna vine
Supra me să săgeteze o privire turburată.

Zea de gheaţă, de oţele au de piatră diamantată
Inima în sânul vostru ferecată parcă-o ţine,
Unde nicŁ râul de lacrimi, nice-aprinsele suspine,
Amar mie, eu simt astăzi că nu pot ca să răzbată.

Deşi-n versul meu cel umil strălucinda-vă virtute
Cerc să cânt ş-al vostru merit în toscană armonie,
Care de l-a voastră faimă un eho să împrumute,

Când ţintează sumeţ ochiul în a ceriului făclie,
Întunericul îl ceartă numai câteva minute,
Dar seninul feţei voastre totdeauna-i ascuns mie.