Iar la greşalele cele mai mari, care sunt vrednice de a se pedepsi cu moartea, sau cu lipsirea darului hirotoniei, stau sub judecata Episcopilor săi, numai Preoţii, Ieromonahii şi Monahii; iară Egumenii, Arhimandriţii şi Epis­copii, se pot pedepsi numai de către Domnie. Însă şi datoria Episcopilor este, cînd vre unul dintre aceştia face oareşce împotriva canoanelor bisericeşti, sau altele, să înştiinţeze cu scrisoare pre Mitropolit şi atuncea el arată pricina la Domnie.

Mitropolitul are pe an dela fieştecarele preot din Eparhiea sa, cîte două sute de aspri şi o piele de vulpe, sau de jder, iară alta nu poate să mai ieie nimic. Şi dela Episcopi încă n'are nicio dajdie, fără numai cele ce îi dăruesc ei lui de bună voia lor. Aşijderea şi Episcopii au ase­menea venit de prin Eparhiile lor.

CAP. III. Despre Mănăstirile din Moldova

Toate mănăstirile din Moldova sunt aşezate întocmai şi urmează canoanelor acelora care sunt scrise pentru Monahi, de sfîntul Vasile.

Mănăstiri mari cu Arhimandriţi, sunt numai patru, iară mai mici cu Egumeni, sunt mai mult de două sute şi mai pre atîtea şi schituri, pe care le au sub stăpînire mănăstirile acestea.

Acestea sunt unele închinate şi altele slobode. Acelea sunt închinate la Ierusalim, sau la Sinai, sau la sfîntul Munte.

Căci, în Moldova s'a făcut obiceiu, cînd cineva din Domni sau din boieri face vreo mănăstire, atuncea îşi împărţeşte toată averea sa întocmai copiilor săi şi mănăstirii, adecă, pre cîtă parte la fieştecarele din copii, pre atîta dă el şi mă­năstirii şi dacă se teme ca nu cumva după moartea sa să se strice şi să se răsipească mănăstirea, atuncea o închina el la o mînăstire mai mare, la care socoteşte el din părţile ce am arătat şi atuncea Arhimandriţii mănăstirilor ace­lora, se îndatoresc ca să iee asupră-le purtarea de grijă pentru mănăstirea aceia şi să privigheze, ca să aibă monahii purtări bune şi cinstite, dar şi din venitul mănăstirei numai atîta lasă în urmă cît socotesc că este de trebuinţă pentru hrana fraţilor, iară pre celălalt venit îl ia pentru trebuinţa mănăstirei celei mari şi-l trimit acolo pre tot anul.

La mănăstirile cele slobode trebue fraţii singuri să-şi are şi să secere şi în ceasurile care sunt slobode de trebile cele Duhovniceşti, trebue să muncească cu mîinile la cele ce li se po­runceşte de către Egumenul, adecă la vii, la ţarini şi la grădini şi să strîngă rodurile acestora pentru folosul mănăstirei.

Toate mănăstirile dau pe an dajdie la Domnie, după mărimea moşiilor, ce au sub stăpînire, iară Mitropolitul şi Episcopii, nu dau nimic şi Monahii toţi atîta sunt de ascultători la canoa­nele sfîntului Vasile, încît mai bucuroşi ar muri de o sută de ori, decît să bage în gura lor carne măcar odată fiind chiar sfătuiţi şi de vre-un doctor şi din mînăstire afară nu ies nici odinioară, fără numai atuncea cînd sunt trimeşi de Egumenii săi, sau cu altă trebuinţă a sa, însă cu blagoslovenie. Economia casii e asupra celor mai bătrîni şi mai vechi şi primirea oas­peţilor care se păzeşte pre la toate mănăstirile este foarte de lăudat, căci nemernicind orice strein, creştin, jidov, turc, sau armean, nu numai că au datorie să-l primească cu bucurie, ci încă şi un an deplin, dacă voeşte să şează, trebue să-l hrănească după putinţa mănăstirei, cu cinste şi fără de cîrtire, împreună şi pre toţi cei ce sunt cu dînsul şi dobitoacele sale.

CAP. IV. Despre limba sau graiul Moldovenilor

Istoricii arată osebite cugete pentru alcătuirea limbii Moldoveneşti, mulţi dintre dînşii zic că este alcătuită cu schimbare din limba latinească, fără de a fi împrumutată şi dela alte limbi; iară alţii zic, că este din cea italienească. Însă noi vom arăta temeiul despre amîndouă părţile, ca să poată cetitorul să înţeleagă adevărul mai cu amăruntul.

Aceia cari zic că limba Latinească este maica cea adevărată a limbei Moldoveneşti, se razimă pe aceste temeiuri; adecă zic:

I. Că bejenarii Romaneşti, au venit în Dacia cel mult mai nainte pînă a nu se strica limba Romanilor în Italia, prin năvălirile Goţilor şi ale Vandalilor; şi cumcă nici unii din istorici nu arată că s'ar fi întors ei iarăşi înapoi la Italia în vremea cînd stăpînea barbarii şi pentru aceia locuitorii din Dacia n'au avut de unde să-şi schimbe limba lor cea veche.

II. Cumcă Moldovenii nici odinioară nu s'au chemat Italieni, precum s'au chemat alţi Romani în multe locuri după aceea, ci totdeauna ş'au ţinut numele său cel vechiu, pe care îl avea toţi Romanii, cînd era Roma cetatea a toată lumea, măcar că aceasta nu stă împotrivă, căci Ungurii şi Leşii îi numesc pe dînşii Vlah; care nume obişnuesc neamurile acestea să-l dea şi Italienilor.

Iară eu mai bucuros cred, că neamurile acestea fiind învecinate şi mai cunoscute cu Moldovenii, întîi Moldovenilor au dat acest nume Vlah şi apoi mai pe urmă la Italia; însă nu l'au luat dela Italia ca să-l dea Moldovenilor.

III. Că. adeverinţa cea mai cu temeiu pentru zisul acesta, sunt cuvintele cele multe curat Latineşti, care încă tot se obişnuesc în limba Moldovenească, care în cea Italienească nici odi­nioară nu se află; iară cuvintele acelea pe care le au adăogit în limba Italienească, Goţii, Vandalii şi Longobarzii, nici cum nu se află la Moldoveni.

Şi pentru ca să arătăm mai luminat am pus aicea aceste cuvinte: