Muntele de foc
Cel ce-aude de-al meu nume!
Eu sunt Brojio..." s.c.l.
Cântecul hoţului fu întrerupt prin sosirea grabnică a unui om învelit într-o manta neagră şi care, oprindu-se dinaintea lui Marco Brojio, îi zise:
-- Sinior căpitane! tovarăşii care sunt rânduiţi la pândă pe drumul despre Jiogo au oprit o caretă înhămată cu şase cai.
-- Şi în caretă nu era nimeni ? întrebă Brojio.
-- Ba se găseau înlăuntru un cavaler şi o damă.
-- Şi unde sunt ?
-- Iată că-i aduc tovarăşii dinaintea exelenţei voastre. La noi, în Italia (adăugă sinior Antonio), titlul de exelenţă se dă fără osebire la toţi acei care au mijloace de a plăti asemene titluri.
Aici, oricare om bine îmbrăcat are drept la numire de exelenţă, şi, mai ales pentru mine, tot călătorul care trage la locanta mea.
Îl socotesc de alteţă... Dar să ne întoarcem la Marco Brojio.
În curând se auzi în apropiere un vuiet de mai multe pasuri şi de arme, şi şase hoţi se iviră ca nişte fantasme din întuneric, aducând în faţa căpitanului pe nenorociţii care căzuseră în mâinile lor. Un fulger atunci lumină cerul, şi Marco Brojio cunoscu pe Amalteo Peroni şi pe frumoasa Letiţia.
Hoţul sări ca un leu pe picioare, ţinti asupra tinerilor ochii săi prefăcuţi în două limbi de foc şi se porni deodată la un râs spasmodic, care îi zbuciuma tot trupul şi da figurii lui o expresie de fiară sălbatică. Amalteo şi Letiţia se ţineau strânşi unul de altul, cuprinşi de groază şi de cumplite presimţiri.
-- Ha! strigă în sfârşit Brojio, cu un glas de altă lume; Satan v-a adus în ghearele mele!... Momentul răzbunării a sosit pentru mine!
Şi iar îl apucă acel râs nebunesc atât de grozav, încât hohotele sale, răsunând prin codrii munţilor, înfiora chiar pe tovarăşii lui.
-- Amalteo Peroni! zise hoţul turbat, îţi aduci aminte de o noapte la Veneţia, când, de pe balconul Letiţiei Orloni, ai îndrăznit a răspunde cu un râs batjocoritor la o serenadă ce se da tinerei ducese?
Amalteo Peroni! Îţi aduci aminte de oglinda ce ai îndrăznit a pune sub ochii contelui Petro Foscari, când el sta în genunchi dinaintea Letiţiei Orloni?
Atunci ai primit o dreaptă răsplătire, spălând cu sângele obrăznicia ta; dar se vede că moartea n-a voit atunci de tine; se vede că soarta îţi păstra alte chinuri, un sfârşit mai aspru, de vreme ce te-a adus iar[...]n faţa mea!
-- Dar cine eşti tu? întrebă Amalteo tulburat.
-- Cine sunt eu?... Eu sunt contele Petro Foscari!... Eu, căpitanul hoţilor cu care vieţuiesc acum sub numele de Marco Brojio; eu, care mi-am părăsit familia, poziţia şi patria, pentru ca să mă răzbun asupra oamenilor ce m-au adus în desperare... Ştii tu, Amalteo, ce te aşteaptă? Nu socoti că vreau să-ţi ridic viaţa, nu!...Vreau să te fac a suferi toate muncile iadului, privind pe Letiţia ta jertfită hoţilor ce râd acum de tine, fără milă, precum ai râs tu de mine.
-- Ticălosule! strigă Amalteo. Cine din voi a pune mâna pe Letiţia, îl întind mort la picioarele ei.
-- Ucide-mă dar pe mine mai întâi, dacă poţi!... răspunse contele Foscari, repezindu-se ca să răpească pe Letiţia din braţele lui Amalteo; dar nu apucă a face un pas şi căzu trăsnit de un fulger ceresc! Tot muntele se cutremură!... şi de atunci se aprinse pe locul acesta focul ce vedeţi.
Astfel se mântui ţara de un hoţ care nu visa decât omoruri; aşa scăpară Amalteo şi Letiţia de prigonirile contelui Foscari. De aceea şi credem noi, locuitorii din Petra-Mala, că locul unde a fost fulgerat Marco Brojio şi din care ies acum mii de limbi de foc nu poate fi alta decât o răsuflătură a iadului!
Sfârşind această anecdotă, închin un păhărel de punci căpitanului Campbel, ce mă ascultase cu mare luare-aminte, şi adaug:
Punciul d-tale e de minune! însă un lucru îi lipseşte pentru ca să fie perfect.
-- Care lucru? întrebă Campbel.
-- Povestirea întâmplării comice care a fost cauza că te-ai făcut marinar.
-- Dacă doriţi a o cunoaşte... eu sunt gata a vă o spune, mai ales că nici nu avem altceva de făcut mai interesant în astă seară.
Marea-i lină; vaporul merge bine; punciul e fierbinte. Ol rait!...
Iată ce mi s-a întâmplat cu vro douăzeci de ani mai înainte.