Tuluza, Nima, Marsilia
E un spectacol foarte curios pentru un călător de a asista la deşteptarea unui oraş şi de a-l surprinde în toaletă de noapte.
Cum începe ziua a se ivi, oraşul începe a bui de nişte sunete surde şi depărtate, care încet-încet se tot măresc ca fluxul mării.
Ici-colea, se arată câte un om de-abia deşteptat din somn şi care trece repede şi dispare ca o stahie în umbra deasă a străzilor. Unde şi unde câte o fereastră sau câte o uşă de magazie descoperă forme omeneşti învelite în halaturi şi încoronate cu scufii de noapte; iar cu cât lumina creşte, străzile se umplu de suflete ca un mare furnicar.
Toate casele dau drumul afară unui număr de locuitori care se răspândesc prin oraş şi, lucru demn de însemnat! deodată, ca şi când ar fi ieşind din pământ, se înaintează din toate părţile mulţime de vite, de căruţe şi de oameni încărcaţi cu provizii.
Atunci vuietul se preface în zgomot; mii de glasuri, mii de răcnete se ridică în văzduh, unindu-se cu tropotul cailor şi cu durduitul carelor pe paveaua oraşului. Unii strigă marfa ce au de vândut, alţii se sfădesc pentru preţ şi toţi delaolaltă ascuţesc glasurile lor; iar mai ales dacă în acel vălmăşag vine de se adauge şi răgetul măgarilor încărcaţi cu panere pline de legume; dacă în vremea acestui concert asurzitor se întâmplă să treacă pe uliţe un regiment de soldaţi conduşi de sunetul darabanelor, apoi nu-ţi rămâne alta de făcut decât să-ţi astupi urechile şi să împungi de fugă în lume.
De la ferestrele otelului în care mă oprisem şi care se află pe piaţa Capitolului, am asistat la un asemene spectacol. Acea piaţă mare, din pustie ce era când sosirăm în Tuluza, se acoperi în curând cu sute de panere pline de provizii şi cu o poporaţie întreagă de precupeţi veniţi de la ţară. Un ocean de verdeţuri se întindea sub ochii noştri, şi grămezi nalte de ouă se ridicau în mai multe punturi ale pieţei, ca nişte stânci de marmură albă; dar peste două ore, ouă şi verdeţuri, păsări şi poame, într-un cuvânt, toate acele provizii se făcură nevăzute, căci sute de servitoare şi de bucătari se aruncaseră asupra lor ca un nor de lăcuste pe un lan de grâu verde.
Englezul meu privea această scenă cu o nespusă melancolie omenească! Cea dintâi grijă a omului, cea mai neapărată nevoie a acestei fiinţe, ce se crede de neam îngeresc, este a se îndopa ca oricare alt dobitoc. Stomacul este tiranul omenirii!
Eu făceam alt soi de observări mult mai puţin filozofice, dar totuşi întristătoare. Privind mărimea pieţei şi regula care prezida la vânzarea proviziilor zilnice ale oraşului, îmi aduceam aminte de medeanul glodos al Sfântului Spiridon din laşi, unde, când vezi carnea zvârlită pe tărăbi şi poamele ascunse într-un nor negru de muşte, îţi vine să te hotărăşti a muri de foame!
Vestitul Capitol al Tuluzei nu răspunde nicidecum la ideea ce naşte numele lui, căci, departe de a avea vro asemănare cu monumentele romane, el este un simplu palat ca toate palaturile moderne şi serveşte de curte judecătorească. În sânul său gâgâieşte claia vorbareţă a avocaţilor, de dimineaţă şi pân-în seară. Avocaţii din Capitolul Tuluzei ţin locul gâştelor care au scăpat Capitolul Romei.
Tuluza e un oraş destul de mare şi frumos, aşezat pe malul Garonei. Numele acestui râu este foarte cunoscut în Franţa, căci locuitorii de pe malurile lui au reputaţia de a fi palavragii. Gascon sau copil al Garonei însemnează fanfaron. Cu toate acestea, Garona e un râu măreţ şi are destulă apă pentru ca să-şi poată spăla copiii de asemene pată.
În alergarea noastră prin oraş, dăm fără veste de o alee largă de copaci, care este locul favorit de primblare al tuluzenilor. În capătul ei, asistăm la ridicarea statuii lui Paul Riket, plănuitorul canalului de Langedoque, ce uneşte Oceanul cu Marea Mediterană.
Ferice de acei care, într-o ţară ca Franţa, câştigă recunoştinţa naţiei; numele lor este înscris pe marmură şi pe bronz, ca un titlu de glorie pentru patria lor. Când oare românii vor îndeplini datoria lor de a ridica statui acelor eroi care, prin faptele lor măreţe, au adus strălucire neamului românesc?
Plecăm din Tuluza pe la amiază, şi a doua zi, la 6 ore dimineaţa, sosim buni teferi la Montpellier, de unde, făr-a pierde vreme, ne îndreptăm spre Nima cu drumul de fier, trecând pe la Arlu şi Boquer, două oraşe vestite în Franţa, cel întâi prin frumuseţea femeilor şi cel al doilea prin frumuseţea iarmaroacelor.
Nima a fost în timpul domnirii romanilor în Galia un oraş mare, frumos şi împodobit cu o mulţime de monumente ce îi meritaseră falnicul nume de a doua Romă. Patru secole întregi Nima a înflorit sub ocrotirea împăraţilor: Cezar August, Agripa, Caius şi Lucius Cezar, Traian şi Adrian; dar numeroasele năvăliri de barbari, în al V-lea secol, şi luptele crâncene cu vandalii şi cu vizigoţii, precum şi chiar cu maurii, care biruiseră Spania, au despoiat-o de toate averile sale.
Un şir de crai barbari, precum: Enric, Alaric, Almaric, Teodoric, Hilderic, veniţi de la miazăzi, şi alţii veniţi despre miazănoapte, precum: Zama, Ambiza, Abderam, Iusif, Amozoz etc., au căzut asupra ei ca un cârd de lupi flămânzi şi au ruinat-o de tot.
E un lucru surprinzător cum s-au mai putut păstra ruinele ce se văd în ziua de astăzi şi care servesc de martori ai mărimii, ai puterii şi ai geniului romanilor. Priveliştea acelor gigantice rămăşiţe ale unei civilizaţii pierdute umple sufletul de o adâncă admirare şi îl face a se închina dinaintea măreţei umbre a trecutului.
Mare popor a fost acela care a lăsat în urmă-i asemene mari şi glorioase monumente!... Şi în ochii mei el are un prestigiu mult mai ademenitor, căci se numea poporul roman. Cât de puternici au fost părinţii! cât de căzuţi sunt coborâtorii lor!
De-o durere fără margini al meu suflet e pătruns
Când gândesc ce-am fost odată şi-n ce stare am ajuns!
Monumente uriaşe! martori de-un măreţ trecut!
Plâng, jelesc cu-amărăciune a românilor cădere,
Însă sufletu-mi e mândru la a voastră revedere,
Când măsor eu înălţimea de la care am căzut!
Dintre toate monumentele romane din Nima cele mai demne de însemnat sunt:
- Arenele. -- Amfiteatrul rotund, lucrat în piatră săpată, şi care servea pentru spectacole publice. El putea să cuprindă în sânul său 40.000 de privitori şi este cel mai bine păstrat dintre toate Colizeele vechi.
- Casa cvadrată. -- Templu ornat cu coloane elegante şi cu săpături minunate; o capodoperă de arhitectură antică.
- Turnul Magnus, Templul Dianei, Băile Romane. -- Cel dintâi, aşezat pe culmea unui deal ce domneşte asupra oraşului, iară celelalte două, aflătoare în capătul grădinii publice. Toate merită de a veni cineva cât de departe spre a le vizita.
Săvârşind vizitarea oraşului Nima, ne suim iară în vagoanele drumului-de-fier şi, după o călătorie de 6 ore prin câmpiile Provenţiei, sosim noaptea la Marsilia şi tragem la otelul ,,Coloniilor".
Marsilia este portul cel mai însemnat al Franţei şi chiar al doilea oraş după Paris. Câteva străzi ale sale, şi mai cu seamă acea numită Canebiera, sunt demne de a figura în capitală. Marsiliezii se fălesc atât de mult de oraşul lor, că zic: ,,Dacă Parisul ar avea o Canebieră, ar fi o mică Marsilie". Adevărul este că, dacă Parisul ar avea portul Marsiliei, ar fi cel întâi oraş din lume, sub toate privirile.
Oricât de pompoasă este pretenţia marsiliezilor, trebuie să mărturisim că oraşul lor este frumos, însufleţit şi foarte vesel. Miile de corăbii ce intră şi ies din porturile lui îi dau o mişcare comercială din cele mai importante şi îi aduc o poporaţie de treacăt foarte curioasă. Călătorul ce se primblă pe cheiurile portului şi în străzi apropiate de mare întâlneşte tipuri de tot soiul, costumuri din toate ţările şi aude răsunând la urechile sale toate limbile de pe faţa pământului.
În Marsilia are cineva prilej şi de-a face avere prin comerţ, şi de a o cheltui în petreceri, căci el poate g[...]n sânul ei toate înlesnirile unei vieţuiri de lux şi de plăcere. Primblările sunt frumoase, mai cu seamă acea numită Prado, care se întinde până la malul mării, trecând prin un şir de grădini şi de case de vară foarte plăcute. Teatrele sunt bune; cafenelele ornate după modelul celor din Paris, şi magaziile pline de marfă pariziană.
Cât pentru mine, primblarea mea favorită era pe marginea portului, unde mergeam în toate zilele de priveam, ore întregi, formele diverse ale corăbiilor şi lucrul marinarilor ce încărcau sau descărcau mărfuri. Fiecare din ele înfăţişa închipuirii mele ţărmurile de unde venise şi mă făcea să visez la acele locuri necunoscute mie. Lângă un vas din India se înălţau catargurile unei corvete americane; aproape de un vapor englez se legăna o corabie spaniolească; mai departe flutura pavilionul norvegian, lângă pavilionul român: şi toate la un loc alcătuiau un soi de hartă geografică ce îmi atrăgea privirile cu o putere magnetică şi îmi insufla tainice dorinţe de a urma zborul lor pe valurile mării. Mai cu seamă o mare corabie franceză, nouă, sprintenă şi cochetă ca o sirenă, îmi fermeca minţile prin forma ei uşoară şi elegantă. Ea era gata a pleca la Ceilan, raiul Indiei!... La Ceilan!... Mă mir, zău, cum de mă aflu încă în Europa!
Planul nostru era de a vizita toată coasta Spaniei şi de a ne îmbarca pe unul din vapoarele ce fac voiajul între Marsilia şi Lisabona, trecând pe la Barcelona, Valencia, Almeria, Alicanta, Malaga şi Gibraltar; dar fiindcă nu se afla nici unul din acele vapoare în port, nevoind a pierde vro 15 zile, aşteptând în Marsilia, ne hotărârăm a pleca de-a dreptul la Gibraltar, pe vaporul englez ,,Livorno", comandat de căpitanul Campbel.
Aşa, la 23 septembrie, amicul meu şi eu, sprinteni, veseli şi cu pălării de Panama pe urechi, luarăm o barcă care ne duse la vapor prin un dedal de corăbii. Acest vas era încărcat cu poloboace de pucioasă şi cu balerci de rachiu, două materiale aprinzătoare, care, de-ar fi luat foc în mijlocul mării, am fi ars într-o clipală şi ne-am fi stins de pe faţa pământului! Din această cauză, vro două familii spaniole, ce erau să plece cu noi, rămaseră la Marsilia, preferând a aştepta alt vapor mai sigur.
-- Ce hotărăşti? mă întrebă englezul meu, când ne suirăm pe ,,Livorno". Mergem cu vaporul acesta?
-- Mergem; de-a lua foc corabia, nu vom avea lipsă de apă.
-- Care vrea să zică, de-om scăpa de foc, nu vom scăpa de apă. Foarte bine; hai, într-un noroc.
-- Hai, căci norocul ţine cu cei nebuni.
Pe la 6 ore după amiază, căpitanul se suie pe puntea de lângă hornul maşinii şi începe a da ordin de plecare, îndată marinarii trag ancora; maşina se pune în mişcare, şi cârmaciul se aşează la roata cârmei. Căpitanul Campbel strigă ol rait! şi corabia, supusă puterii aburilor, lunecă pe nesimţite între celelalte vase grămădite în port; ea ajunge în curând la gura portului, fortificată cu două cetăţi pline de tunuri, iese şi se îndreaptă spre orizontul nemărginit, lăsând în urmă-i o lungă coloană de fum negru.
Adio, Franţă iubită!... Mă depărtez de tine şi D-zeu ştie de te-oi mai vedea, căci maşina vaporului poate să se spargă de vro stâncă ascunsă sub valuri; căci pucioasa şi spirtul pot să ieie foc... şi, oricum s-ar întâmpla, marea stă gata să ne înghită. Dar, într-un noroc! fie ce-a fi!... A revedere! Franţă frumoasă şi multiubită!