Mă aflam de o lună la Biariţ, oraş mic, pierdut în fundul golfului de Gasconia, pe ţărmurile Oceanului, şi îmi petreceam zilele într-o necurmată plăcere. De la fereastra salonului meu, ochii mei se primblau fără saţiu, când pe albastra şi mult măreaţa întindere a mării, când pe tainica nemărginire a cerului. Închipuirea mea, urmând zborul ochilor, se legăna pe vârful argintiu al valurilor şi, lunecând până în fundul orizontului, mergea adeseori de se oprea, ca o pasăre călătoare, pe catargele corăbiilor ce treceau în depărtare. Câte voiajuri plăcute am făcut astfel! câte ţărmuri frumoase am vizitat, fără a mă mişca de pe jilţ!

Când răsărea soarele şi întindea un văl de aur pe faţa oceanului, mă coboram degrabă pe malul nisipos şi mă aruncam în valuri.

Răcoarea lor mă pătrundea şi îmi cauza o mulţumire nespusă; mişcarea lor mă legăna ca pe un copil în braţele mamei sale. Însă, deşi câteodată îmi treceau pe deasupra capului valuri mari şi mă făceau să înghit fără voie apă amară şi sărată, deşi altă dată ele, zdrobindu-se chiar în pieptul meu, îmi frângeau şalele şi mă dau peste cap, aceste mici întâmplări adăugau o nouă mulţumire petrecerii mele de înotător.

Într-o zi, însă, marea fiind liniştită şi limpede, mă depărtai de mal mai mult decât obişnuit, înotând pe spinare fără a vedea încotro mă îndreptam, căci ochii mei, ţintiţi pe bolta cerească, admirau formele fantastice ale norilor.

Deodată capul meu se ciocni de un alt cap ce venea spre mal, şi carambolul fu atât de tare, încât mă cufundai ameţit, până ce atinsei fundul. Fiind însă că nu aveam gust nicidecum de a rămânea acolo, mă izbii puternic în sus, şi într-o clipală părui în faţa apei, boldind ochii de jur împrejur cu oarecare spaimă. Atunci văzui chiar lîngă mine, ieşind din mare, capul cu care mă ciocnisem şi care era dreapta proprietate a unui tânăr englez.

Ne uitarăm unul la altul cu multă mirare şi puţină mânie şi, închinându-ne apoi ca într-un salon, legarăm o convorbire foarte interesantă între noi:

-- Frumos carambol am făcut împreună! Oceanul a slujit de biliard şi capetele noastre de bile.

-- O! ies.

-- Te-am lovit tare?

-- O! ies.

-- Îmi pare foarte rău. Te-ai cufundat adânc?

-- O! ies, până în fund.

-- Ca şi mine; şi ai înghiţit ceva apă sărată ?

-- O! ies, ca vro două litre.

-- Şi eu nu mai puţin. Eşti englez, domnule?

-- O! ies; dar d-ta ?

-- Român!

-- De la Roma?

-- Ba de la Moldova.

-- Hau!

Trebuie să fac aici o observare. În convorbirea englezilor cuvântul afirmativ O! ies! (aşa) şi exclamarea hau! joacă un rol foarte mare; ele corespund cu caracteristicul îhî şi cu poznaşul elei al românilor.

După această scurtă convorbire, englezul şi eu plecarăm către mal, înotând unul lângă altul, şi, pân-a nu ajunge, tovarăşul meu zise:

-- M-am scăldat astă-primăvară la Cadix în Marea Mediterană şi m-am înecat de două ori...

-- Şi n-ai murit nici o dată?

-- Nu.

-- Bravo! Eşti tare la viaţă.

Englezul meu începu a râde cu mulţumire şi mă întrebă de cunoşteam Cadix?

-- Nu-l cunosc încă, îi răspunsei; dar am de gând a pleca din Biariţ peste trei zile, pentru ca să întreprind un voiaj în Spania.

-- Hau!... Ai de gând să mergi în Spania?

-- Dar; am de mult dorinţa de a vedea această ţară plină de minuni.

Englezul se opri puţin, înotând în loc, şi îmi zise:

-- Domnule, am făcut cunoştinţă împreună prin un chip neobişnuit, lovindu-ne în capete şi înecându-ne pe jumătate, pân-a nu ne vedea la faţă. Toate aceste împrejurări mă fac a dori cunoştinţa d-tale mai de-aproape şi mă îndeamnă a te ruga să-mi dai voie ca să te întovărăşesc în călătoria d-tale.

Această propunere neaşteptată mă făcu şi pe mine să mă opresc în loc şi să arunc un hau englezesc.

-- Bine, domnule, îi zisei, nu este o lună de când ai vizitat Spania, şi acum vrei iar să începi acest voiaj ?

-- O! ies! dacă mă primeşti ca tovarăş de drum.

-- Te primesc cu mare mulţumire.

-- Când plecăm?

-- La 18 a lunii, adică peste trei zile.

-- Şi unde ne întâlnim în ziua plecării?

-- În Baiona, pe Piaţa de Arme.