-- Vezi -- adăugă Iulia -- că îţi cunosc toate secretele inimii.

-- A! tocmai pentru aceasta ar trebui să-mi spui unde se găseşte Cecilia.

-- Îţi dau parola mea că nu ştiu nimică despre ea şi că, de când s-a pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dânsa. Te pot însă încredinţa că Cecilia te iubeşte şi că, dacă va trăi şi vei fi statornic, ai să fii odată fericit. Ea te iubea de mult fără a te cunoaşte. Chiar din ziua când îşi văzu portretul în catedrală ea s-a înamorat de artistul care o zugrăvise atât de bine. Bravo, domnule! bravo, ai un talent vrednic de laudă.

-- Încă un lucru te-aş ruga să-mi spui, sinora: cine este acel tiran care prigoneşte pe Cecilia?

-- A! a! domnul Barbarissimo? eu aşa l-am botezat. El e un moş al Ceciliei care a crescut-o de mică, a educat-o, şi acum vroieşte să o ia de nevastă; dar nu te speria. Cecilia nici nu gândeşte la dânsul, şi dacă mai şade cu el, aceasta o face numai prin recunoştinţa ce-i poartă, pentru că a avut îngrijire de copilăria ei!

-- Da bine, un aşa om e primejdios!

-- Eu m-aş teme să şed cu dânsul, dar Cecilia îl stăpâneşte cum îi place; cu toate aceste, biata copilă e silită să-l urmeze peste tot locul unde gelozia lui îl mână. Purtările lui sunt nesuferite; nu lasă să se apropie nici un om de nepoata lui; în sfârşit, îi cu totul barbarissimo.

-- Şi de ce, mă rog, s-a pornit aşa de iute din Florenţa?

-- De ce? Pentru că un gelos amiroase amorezaţii ca un copoi, cale de o poştă de departe; ş-apoi trebuie să ştii că sinor Barbarissimo era ascuns lângă noi, în seara când ţi-am spălat rana, şi că auzise toată convorbirea ce se făcu atunci asupra d-tale între Cecilia şi mine... Pune-ţi în gând cu ce furie s-a înfăţişat dinaintea noastră când a auzit pe Cecilia mărturisind că eşti vrednic de dragostea ei. Turbat de mânie, întocmai ca un urs, s-a aruncat între noi; a poruncit slugilor să te ducă acasă la dumneata; mie mi-a poruncit să ies afară, şi pe la miezul nopţii s-a pornit ca să alerge lumea toată, numai ca să fugă departe de dumneata.

După aceste vorbe îmi luai adio de la sinora Iulia, şi a doua zi, îmbrăţişând cu lacrimi pe sinor Alsari, pornii şi eu din Florenţa cu hotărâre să alerg Italia întreagă ca să dau de urma Ceciliei.

Patru luni de zile am cercetat cu amănuntul toate colţurile Italiei... în zadar! Nimeni nu putu să-mi dea vro ştire despre Cecilia. În sfârşit, pierzând toată speranţa, mă dusei la Paris pentru ca să uit durerea. ,,Ştii cât de bine am petrecut un an de zile în capitala Franţei. Am căutat să aflu oarecare distracţii, dar nu am putut suferi străinătatea şi am alergat iar[...]n sânul patriei mele. Tocmai astăzi dimineaţă am sosit în Florenţa şi, cum m-am coborât din trăsura veturinului care m-a adus, am alergat să îngenunchez dinaintea icoanei sfintei Cecilia.

Nu ţi-oi vorbi de dulcea impresie ce-ţi pricinuieşte vederea patriei după o lungă despărţire. Când te-i întoarce în Moldova, îi simţi ca şi mine acea fericire adâncă ce-ţi insuflă locul iubit unde te-ai născut şi care îţi trezeşte în suflet o mie de suvenire scumpe...

Şi apoi socot că nici aş putea să-ţi descriu bine acea impresie, pentru că mintea-mi era prea tulburată de gânduri amare. Fieştecare parte a oraşului, când intrai în Florenţa, mi-a adus aminte de câte o scenă a vieţii mele, mai mult tristă decât dulce, şi bucuria ce gustam în priveliştea patriei mele a fost amărâtă prin suvenirul supărărilor care a împrejurat tinereţa mea.

După aceste cuvinte V*** îşi plecă fruntea cu o tristă obosire.

-- Cunoşti acum nenorocirea mea. Nu te miri cum de mai trăiesc sau cum de nu am nebunit de tot?... Ah! trebuie să pătimeşti muncile sufleteşti care le-am pătimit eu, pentru ca să poţi înţelege ce lucru grozav şi crud este de a-şi pierde cineva fiinţa ce a iubit! V*** se opri încă o dată şi, uitându-se la buchetul de flori ce îi dase buchetiera necunoscută în cafeneaua Donné:

-- Sărmanelor floricele -- le zise -- şi voi aţi veştezit ca şi tinereţea mea!

Un bilet mic pică din buchet pe iarbă; V*** îl luă cu repejune, îl deschise, îşi aruncă ochii deasupra, s[...]n picioare şi începu a fugi spre Florenţa din toate puterile sale.

În zadar îl chemai şi îi strigai să se oprească... Atunci mă aruncai şi eu după dânsul, alergând cât puteam de iute şi, în sfârşit, îl găsii întins pe scările de marmură ale catedralei Santa Maria del Fiore, obosit de osteneală.

-- Ce dracu te-a apucat? îl întrebai, apropiindu-mă de el.

-- Taci că vine! îmi zise; şi, sărind iar de lângă mine, se făcu nevăzut în întunericul pieţii.

Neputând să-l mai urmez, mă hotărâi să-l aştept ca să-mi tălmăcească taina purtării şi a cuvintelor sale; dar în zadar mă primblai vro două ceasuri pe piaţă... V*** nu veni.

Piaţa era pustie când mă pornii spre hotelul unde şedeam; dar când vrui să intru în uliţa Calzaioli, auzii următoarea convorbire între două persoane ce stau sub icoana Maicei-Fecioare, la colţul uliţei:

-- Şi a murit?

-- Ba nu; se zice numai că-i rănit foarte rău şi că este o slabă sperare de scăpat.

-- Şi nu ştii care-i pricina acestei întâmplări?

-- Nu, n-am putut afla altă decât că pe la 11 ceasuri un om învelit cu o manta neagră a sărit cu cuţitul asupra unui tânăr ce trecea în dosul Baptistariului, zicându-i: ,,Cine iubeşte pe Cecilia trebuie să moară". Atunci se iscă o luptă crudă între amândoi, şi unul din ei rămase pe pavea împlântat în sânge.

Speriat de ceea ce auzii, mă apropiai de străini şi întrebai de nu ştiau unde poliţia dusese trupul celui rănit?

-- Nu ştiu, îmi răspunse unul din ei, şi se depărtară amândoi de mine.

Mă dusei degrabă acasă, mă închisei în camera mea şi nu putui dormi toată noaptea; mi se părea că tot vedeam trupul prietenului meu acoperit cu răni.

Cât am şezut pe urmă în Florenţa nu l-am mai văzut pe V***, nici n-am auzit vorbind de el.

III

Peste o lună după această întâmplare, mergând de la Roma la Civita Vechia, veturinul care ne ducea se opri ca să-şi odihnească caii dinaintea unei case vechi şi deşirate ce era în drum şi care semăna mai mult a fi o vizunie de hoţi decât un tractir pentru călători. Mă scoborâi din trăsură cu gând ca să mă primblu pe jos. Afară era o lună plină şi voioasă ca figura unei tinere fecioare; toate lucrurile se vedeau împrejur ca ziua, şi în depărtare se auzea vuietul groaznic şi monoton al mării, care sticlea la razele lunii şi ale stelelor ca o lungă vale de argint. Acel tablou măreţ îmi făcu o impresie foarte mare; şi în suvenire repurtându-mă la ruinele antice ce văzusem în Roma, începui a face triste meditări asupra nenorocitei st[...]n care a picat Roma Cezarilor sub ticăloşia guvernului papal. Primblarea însă totodată iscă şi în stomacu-mi o foame nu mai puţin tristă decât acele gânduri. Intrai îndată în singura sală ce se găsea în acel tractir. Vro câteva lăiţi de lemn, cu picioarele rupte, şi vro trei butelci deşarte, cu gâtul stricat, alcătuiau tot mobilierul acelui lăcaş. Când păşii pragul uşii, o groaznică horăire îmi vesti că acea vizunie era locuită de mai multe suflete şi în adevăr zării la pământ vro trei oameni înzestraţi cu figuri foarte problematice. Toată scena era luminată de razele roşii ale unui mic jăratic ce mai ardea încă în cuptor. Stătui un pic la îndoială de trebuia sau nu să păşesc mai înainte; dar, în sfârşit, făcându-mi curaj, mă apropiai de o laiţă mai lungă ce era în fund şi pe care dormea un soi de uriaş. Socotind după împrejurări, adică de pe cerga ce-l acoperea, că trebuia să fie tractierul, îl scuturai încetişor. Însă el, departe de a se trezi, se întoarse pe ceea parte, dând din umeri şi împreunându-şi mişcarea cu o mulţime de complimente în soiul acestora, de pildă: ,,Va al Diavolo, Sangue del Christo, Corpo di Baccho".

Ieşii degrabă din acel loc, păşind pe vârful picioarelor de frica altor asemene complimente. Când fusei afară, mi se păru că mă răsuflam mai lesne; şi, cu ochii încă plini de fumul ce era în sala tractirului, mă îndreptai, făr-a vedea mai nimică dinainte-mi, spre o matahală neagră ce gândii că este trăsura noastră, hotărât fiind să mă culc pentru ca să-mi treacă foamea. După ce mă împiedicai de vro câteva ori de nişte buruieni mari, pe care nu le zărisem din pricina usturimii ochilor, pipăind mai mult ca un orb, dădui în sfârşit cu mâna de un oblon, îl deschisei şi mă suii; mi se păru însă că trăsura în care intrasem era mai ridicată. Când era să mă aşez, simţii un braţ puternic că mi se puse pe piept şi un glas străin îmi zise: ,,Cine-i acole?" Eu răspunsei, începând a râde: ,,Ce dracu! tare eşti fricos, domnule!... socoţi că ai a face tot cu tâlhari?" Trebuie să spun că în trăsura noastră se găsea un popă spaniol, bătrân, care se pornise de la Roma cu mine şi căruia îi era mare frică de tâlhari, fiindcă pe atunci se vorbea mult în Italia de nişte hoţi ce ieşiseră la drum.

-- Cine eşti tu? întrebă încă o dată acel ce mă ţinea de piept.

Deschisei ochii mari şi văzui dinainte-mi un om şi o femeie!...

Nu mă puteam dumeri cum se făcea că mă găseam într-o trăsură străină. Dar după vro câteva secunde, în care vreme dama căuta să aprindă o lampă de argint, înţelesei că în loc de a mă îndrepta către adevărata noastră trăsură, mă rătăcisem în altă parte şi intrasem în vro trăsură străină, ce sosise în vreme ce căutam să trezesc pe tractier. Deodată, careta se umplu de lumină şi văzui o! minune, pe V*** lângă buchetiera ce îmi dase flori la Florenţa!

Mirarea şi bucuria noastră fură nespuse, şi îmbrăţişările noastre nenumărate.

-- Nu pot să mă încred ochilor mei, zisei după o scurtă tăcere; tu în viaţă? Te socoteam mort, ucis în dosul Baptistariului.

-- Slavă Domnului! am scăpat şi atunci din mâinile lui. Ştii, Cecilio, că ucigaşul care a sărit la mine era tot acela care mi-a străpuns pieptul înc-o dată, demult?