satele erau ilustrate cu numeroase spânzurători şi ţepe, totuşi el nu-şi pierdu cumpătul.

„Iubite A... îmi scrise el din închisoare, în Ungaria liberă miam pierdut libertatea! Strigătul maghiar: Ellyen sabaciag însemnează: lanţuri pentru români. Ergo, am fost arestat la Dej, şi chiar acum mi se pregăteşte un alai de naţionalişti-gardişti ca să mă ducă la Cluj ; însă nu fi îngrijit, dragul meu, căci am o tainică şi sigură presimţire că nu mi se va întâmpla nimic. Această siguranţă îmi vine din credinţa că românul nu piere cu una, cu două... Furia ungurească e atât de deşănţată şi de comică; lungimea pintenilor şi a mustăţilor maghiare e atât de exagerată încât, departe de a mă înspăimânta, ele îmi inspiră un râs nebunesc... etc.“

Pentru ce însă Russo a fost arestat? Aceasta o aflăm din pasajele unei lungi protestări adresate de el contelui Vay, comisarului din Cluj.

„Domnule conte! — Refugiat de trei luni în Ungaria, am asistat ca un spectator la evenimentele acestei ţări, bucurându-mă de ospeţia ce-o primisem, şi dorind în fine ca să mă întorc în patria mea, am luat drumul cel mai drept, adică pe la Dej; se vede însă că în Ungaria drumul cel mai direct nu-i nici cel mai scurt, nici cel mai sigur, căci deodată m-am trezit arestat, despuiat de lucrurile mele, cercetat până la piele, şi întemniţat! Trist şi neaşteptat efect al ospeţiei maghiare!

În zadar am protestat, în zadar am cerut să mi se spuie motivul unei asemenea maltratări; nici un membru al autorităţii nu a găsit cu cale să-mi răspundă oficial. Iată însă prepusurile geloşilor impiegaţi, care mi-au deschis porţile închisorii:

l-ul prepus. — O femeie m-a văzut făcând semne misterioase în Dej!... Cui?

2-lea prepus. — Sunt român!

3-lea prepus. — Corespondenţa găsită în valiza mea este în limba franceză!

4-lea prepus. — În acea corespondenţă nici nu se pomeneşte numele de Ungaria!

5-lea prepus. — Trebuie să fiu comisar rus!

6-lea prepus. — Trebuie să fac parte din Comitetul croato-slovaco-sârbo-valaco-saxon format în contra Ungariei!

Pe temeiul acestor grave prepusuri domnii judecători îşi frecară mâinile cu mulţumire şi mă întemniţară cu convingerea cel puţin naivă că şi-au salvat patria!

Domnule conte! veţi găsi, negreşit, că am tot dreptul să protestez în contra unui asemenea act arbitrar al autorităţilor subalterne din Dej, care, după ce au pus mâna pe mine, şi-au apropiat totodată şi valiza mea, ca una ce, după socotinţa lor, conţinea destinul şi viaţa Ungariei!

Protestez dar în numele legilor, în numele libertăţii individuale, în numele dreptului ginţilor, şi cer o satisfacere deplină în contra agenţilor care au atacat în persoana mea principiile cele mai sacre ale dreptăţii etc., etc.

Această protestare a mea va părea poate cam lungă, domnule conte, însă nu cred să vă pară atât de lungă precum mi-au părut mie lungi aceste opt săptămâni de captivitate etc., etc.“

Pe când Russo protesta din fundul închisorii şi adresa Comitetului revoluţionar din Cluj scrisoarea sumeaţă, ce este publicată în Revista română, amicii lui emigraţi în Cernăuţi scriau guvernului din Pesta cerând libertatea captivului şi în sfârşit porţile se deschiseră dinaintea lui.

— Nu e nimic mai dulce pe lume decât o duşcă de aer liber, ne zise el când ne revăzurăm.

III

În timpul captivităţii sale, Russo avea obicei să scrie pe bucăţele de hârtie cugetările care îi treceau prin minte. Multe din ele s-au pierdut şi e o mare daună, căci amicul meu avea o judecată profundă şi un spirit cu totul original.

Nepăsarea caracterului său l-a susţinut necontenit în lupte victorioase cu soarta. 0 singură dată, cât a fost el în închisoare, puterea sufletească l-a părăsit şi atunci el a început o scrisoare tristă către amicii săi, însă nu a sfârşit-o...

„Fraţilor! le zicea, nenorocirea care prigoneşte ţara noastră mă apasă şi pre mine. De săptămâni întregi stau închis fără a cunoaşte culpa mea. Am aşteptat dreptatea, şi dreptatea nu vine! Iubiţii mei! Socotiţi-mă de azi ca mort, căci de nu voi muri de mâhnire sau de boală, pierderea libertăţii mele mă opreşte de a fi ţării de folos... şi dar eu mă consider ca un om şters din cartea vieţii.

De trei zile cânt necontenit aceste versuri din balada lui Toma Alimoş; să fie oare o presimţire?...

„Închinare-aş şi n-am cui,

Închinare-aş murgului;

Dar mi-i murgul cam nebun

Şi de fugă numai bun.

Închina-voi ulmilor,

Uriaşii culmilor,

Că sunt gata să-mi răspunză

Cu freamăt voios de frunze

Ulmii că s-or clătina,

Frunza că s-a scutura,

Trupul că mi-a astupa.“

Afară de aceste rânduri, găsesc între puţinele hârtii rămase de la el următoarele fragmente, demne de a fi publicate ca unele ce cuprind cugetări adânci.

A. Russo avea multe scrieri începute, însă cruda moarte nu i-a permis să le termine. La anul 1859 el s-a stins cu zâmbirea pe buze în mijlocul entuziasmului naţional de pe atuncea şi a lăsat o dureroasă jale în inimile celor ce l-au cunoscut şi l-au iubit. Trecut-au junele poet ca un meteor de-abia zărit pe cerul patriei sale, însă numele lui va creşte cu timpul şi va străluci glorios în fruntea poemului Cântarea României.