Minciuna lui o crede adese însuşi el

. . . . . . . . . . . . . . . .şi crede-n gândul său

Că limbă n-ai în gură, eşti totul o ureche.“

Pre linguşitorul înjosit, care

„Pân’ şi ce pute zice că are miros bun.“

Şi, în sfârşit, alte câteva portrete asupra cărora Cantemir a vărsat cu îmbelşugare colorul ridicolului.

Satira IV e adresată către muza poetului şi, cu toate că este o imitaţie despre Satira lui Boileau către muza sa, dar se deosebeşte ca şi celelalte prin idei ghimpoase şi prin versuri bine întocmite, ce cuprind totodată şi îndreptarea autorului, şi defăimarea năravurilor rele. Însă bucata prin care Cantemir s-a ridicat la cea mai naltă treaptă în arta satirei şi prin care s-a încoronat de laurii lui Pers, Iuvenal, Oraţiu şi Boileau este Satira V.

E cu neputinţă a arăta năravurile în toată sluţia lor şi a descrie urmările beţiei cu culori mai vii şi mai fioroase. Iată un tablou al norodului prost în vreme de sărbătoare:

„Unii ameţiţi numai se-mpiedecă-n picioare,

Mergând fără să ştie în care parte-aleargă;

În danţuri desfrânate alţi spulberă gunoi,

Pre trecători mânjindu-i, în glod se tăvălesc.

Uitând ruşinea toată şi buna-cuviinţă,

Se dezgolesc de haine şi cu obrăznicie

Nu dau macar cinstire la sexul ruşinos.

Ici unul plin de drojdii păşeşte şovăind,

Cu capul se izbeşte d-un zid ce-i stă-nainte:

De sânge umple locul şi toţi de dânsul râd.

Iar dincolo un sfadnic se-ncaieră la pumni

Cu cine se-ntâlneşte; în luptă-şi scuipă dinţii

Cu vinul dimpreună, din gura-i puturoasă.

Cântările cu chiot, strigările cu zgomot,

Păn’ şi pe-un surd îl face să-i ţiuie urechea“ ş.c.l.

Satira VI zugrăveşte defectele ambiţiei, necazurile şi supărările la care ea este supusă şi din împrotivă mulţumirea unei vieţi liniştite şi mărginite în gusturi simple.

„Acela este numai ferice în viaţă,

Ce ştie a petrece în linişte şi pace,

Şi cu puţin ce are se află mulţumit!“

Satira VII ne arată neîngrijirea părinţilor la educaţia copiilor şi ideea ruginită a unor bătrâni ce nu nădăjduiesc nimic de la cei juni şi îi dispreţuiesc pentru că nu au bărbi albe.

„Când văd pe unul care ceaslovul nu mai lasă,

Biserica păzeşte, se-nchină, ţine postul,

Nu doarme cu nevasta şi duce lumânări,

Dar ia chiar şi cămaşa de pe un biet sărac,

De-i zic: „ascultă, frate, te rătăceşti cu mintea,

Mergând pe astă cale în rai nu poţi să intri;

Iar dacă ai dorinţă ca să te mântuieşti,

Dă înapoi aceea ce ai luat nedrept“.

Atunce l-a mea râvnă el mânios răspunde:

„Nu-i treaba ta, băiete, să dai bătrâne sfaturi!“

Şi bine zice omul; eu încă n-am ajuns