Pâinea amară a exiluluil
Mirceşti, 1881
Amice Ghica,
Gustat-ai vreodată pâinea amară a exilului? Sper că nu, dar în orice caz îmi place a constata că ai scăpat teafăr, ca şi mine, de influenţa sa perturbatoare.
Pâinea amară a exilului posedă strania proprietate de a crea în ţara noastră martiri noi şi patentaţi. Ea trebuie să fie plămădită cu o parte din făină neagră, mucedă, aprinsă şi cu trei părţi de lacrimi de crocodil, de zeamă de mătrăgună şi de bocete patriotice; — a fi mâncat pâinea amară a exilului este un fapt care de la 1848 încoace a devenit la noi un titlu la admirarea, la recunoştinţa generaţiilor prezente şi viitoare.
Pe frontonul Panteonului din Paris este scris în aur:
Aux grands hommes la Patrie reconnaissante.
Pe frontonul Panteonului ce se va ridica odată în Bucureşti va figura următoarea inscripţiune:
Celor cu pâinea amară a exilului: Patria recunoscătoare.
Eşti om cât de ordinar, destinat a trece pe lume necunoscut? A face umbră pământului de azi până mâine? E destul să te împingă norocul a te înfrupta măcar cu alocuţia de pâinea amară a exilului, pentru ca să te trezeşti cu un nimb strălucit pe frunte, ca sfinţii din ceaslov, să devii om însemnat, patriot de prima clasă şi să aspiri la orice onor, ba chiar şi la recompensă naţională. . . reversibilă, sub pretext că eşti mucenic al unei credinţe la care nici nu ai visat. Cu atât mai mult dacă destinul te-a ajutat a juca un rol oarecare în evenimentele ţării, dacă ai fost silnic depărtat de sânul ei sau chiar dacă te-ai depărtat însuţi, de bună voie, ca un om prudent când ai simţit apropierea unui pericol serios.
Totul e să fi fost condamnat să pui pe umeri haina de proscris a petrece câtva timp în centrurile cele mari ale civilizaţiei, în Paris, în Viena, în Londra etc., a-ţi lumina mintea la focarul ştiinţelor şi al artelor frumoase, a deveni pe nesimţite un om nou... îndopândute cu pâinea amară a exilului!
Când privesc prin fereastră câmpiile acoperite cu zăpadă, copacii pudruiţi cu praf de gheaţă, cerul ascuns sub o pâclă deasă, natura moartă, viscolul ce spulberă omătul, de pare că însăşi atmosfera tremură de frig, când aud şuieratul înfiorător al crivăţului care stinge viaţa în treacătul său, mă gândesc la adevăraţii martiri din timpurile noastre şi îmi zboară prin minte unele strofe din Pohod na Sibir.
Sub cer de plumb întunecos,
Pe câmp plin de zăpadă,
Se trăgănează-ncet pe jos
O jalnică grămadă
De oameni trişti şi îngheţaţi
În lanţuri ferecaţi!
Sărmani de şase luni acum
Ei merg fără-ncetare
Pe-un larg pustiu ce n-are drum,
Nici adăpost nu are.
Din când în când un ostenit
Mort cade, părăsit!
E lung cel şir de osândiţi! —
Pe vânăta lor faţă
Necontenit sunt pălmuiţi
De-un crivăţ plin de gheaţă
Şi pe-al lor trup de sânge ud
Des cade biciul crud!
. . . . . . . . . . . . . . . .
Convoiu-ntreg nedezlipit
Îngenunchind se lasă
Pe câmpul alb şi troienit
Sub negura geroasă.
Şi stă grămadă la un loc
Făr’ adăpost nici foc!
. . . . . . . . . . . . . . . .
Treptat omătul spulberat
Se-ntinde ca o mare
Şi creşte şi sub el, treptat,