string(7) "library" string(8) "document"
1646
514
1466
1475
1401
1476
1457
1391
80
1832
1300
1200
1359

Nicolae Bălcescu în Moldova

Oamenii de măsura lui Nicolae Bălcescu sunt încă rari între românii de astăzi. Acei care ca dânsul, în tot cursul unei existenţe de luptă, au fost insuflaţi numai de nobila simţire a amorului de patrie şi care au visat şi lucrat cu neîncetare la reînvierea şi la mărirea neamului lor, merită să atragă respectul şi simpatiile urmaşilor. Tot ce se atinge de acei oameni de frunte, diversele întâmplări ce au trecut peste dânşii, actele lor publice şi chiar incidentele vieţii lor private devin, după moarte, de un mare interes pentru cine ştie a-i preţui şi îi admiră. E o datorie sacră pentru amicii şi contemporanii lor de-a face apel suvenirelor, spre a feri de uitare toate notiţele ce pot contribui la completarea biografiei lor.

Această idee m-a îndemnat a vorbi astăzi de Nicolae Bălcescu ca de un om al cărui nume onorează România şi ca de un amic scump şi jelit. Am petrecut luni întregi cu el, nu numai în ţară, dar şi în străinătate; am avut adeseori ocaziunea de a cunoaşte frumoasele aspirări ale inimii sale; l-am văzut lucrând cu entuziasm la Istoria românilor sub Mihai-vodă Viteazul; am călătorit împreună prin romanticele văi ale Moldovei; ne-am preumblat pe golful poetic al Neapolei, în nopţile luminoase din Italia; am admirat flacăra uriaşă ce-ncunună fruntea Vezuvului; am respirat aerul parfumat al Siciliei, rătăcind amândoi pe malurile mării; am trăit o parte a timpului de exil de la 1848 în mijlocul minunilor Parisului şi am făcut, la un loc, pretutindenea multe proiecte măreţe, multe visuri aurite pentru gloria şi independenţa naţiei noastre. Simt dar o mulţumire adâncă, o plăcere duioasă a mă-ntoarce cu gândul pe cărările şterse ale trecutului şi a întâlni în acest pelerinaj fantastic dulcea imagine a lui Bălcescu.

O, Doamne! de ce trebuia oare să-l văd, în sfârşit, singur, părăsit, palid, descurajat, suferind de o crudă boală şi murind pe malul acel înflorit al Palermei, unde am trăit cu el atâtea zile îngânate de falnice sperări? Cine-şi poate închipui amarul ultimei ore a vieţii sale! Cine va spune dorul cumplit de ţară cu care s-a luptat atunci, sărmanul! în agonia morţii?

O, suflet blând şi iubitor, tu, care ai chemat gloria strămoşească din mormintele eroilor noştri! tu, care ai înălţat către ceruri cele mai nobile urări pentru viitorul patriei române! lasă-mă a traduce în limba poporului tău cea de pe urmă gândire a ta pe pragul veşniciei!

N. BĂLCESCU MURIND

De pe plaiu-nstrăinării
Unde zac şi simt că mor
De amarul desperării
Şi de-al ţării mele dor,
Văd o pasăre voioasă
Apucând spre răsărit,
Şi o rază luminoasă,
Şi un nour aurit.
— „Păsărică zburătoare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie-ncântătoare
De la sfântul Dumnezeu.
Să duc glas de armonie
Ţărmurilor româneşti,
Să vărs dulce veselie
Inimilor ce jeleşti“.
— „Rază vie călătoare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie-nvietoare
De la sfântul Dumnezeu,
Să depun o sărutare
Pe al ţării tale sân
Şi s-aduc o alinare
Jalnicului tău suspin.“
— „Nouraş pătruns de soare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie roditoare
De la sfântul Dumnezeu
Să mă las în Românie
Ca să crească mii de flori
Pe frumoasa ei câmpie
Ce o plângi adeseori!“
— „Du-te, rază strălucită,
Du-te, mică păsărea,
Şi pe ţara mea iubită
Mângâieţi-o-n lipsa mea!
Iar tu, nour de rodire,
Fă să crească-n sânul său
Cu verzi lauri de mărire
Floarea sufletului meu.“

Am făcut cunoştinţa lui Bălcescu în anul 1845, la moşia lui Costache Negri, fostul agent al Principatelor Unite lângă Înalta Poartă. Numele noastre nu erau străine unul altuia; căci ele se întâlniseră sub coloanele Foaiei ştiinţifice şi literare, o publicaţie periodică care începuse a apărea la Iaşi în anul precedent şi al cărui titlu primitiv, Progresul, fusese şters din frunte-i de către guvernul de atunci, fiind considerat ca o denumire revoluţionară!

Bălcescu tipărise în ea lucrarea sa atât de erudită asupra Armatei române, şi eu dasem la lumină câteva încercări de poezie şi articolul intitulat Istoria unui galben. Exista dar între noi o confrăţie literară care era menită a se preface lesne în o prietenie strânsă.

În acea epocă o frumoasă mişcare de renaştere se produce în ambele ţări surori. Tinerimea Moldovei, întoarsă de la universităţile Germaniei şi Franţei, adusese cu dânsa în societate o comoară preţioasă de idei noi şi de simţiri patriotice, comoară care nu întârzia a se răspândi în generaţia cea jună de prin oraşe. Demnitatea personală, onorul de familie, onestitatea în funcţii, patriotismul înfocat, independenţa de caracter în fata guvernului, năvăliră deodată cu o pornire învingătoare asupra cetei numeroase de vechi eresuri şi de obiceiuri vicioase clocite sub caftanul fanariotic şi încurajate de politica Protectoratului.

O luptă neîmpăcată şi amară începu dar între oamenii neieşiţi din tară şi tinerii crescuţi în străinătate şi porecliţi în sânul patriei lor cu numele caracteristic de bonjurişti; zic luptă amară, căci nenorocitul bonjurist avea în contra lui nu numai pe guvern şi pe agenţii puterilor învecinate, nu numai o societate întreagă deprinsă cu moravurile vechiului regim, dar uneori chiar şi pe rudele lui cele mai de aproape. În fiecare familie se găseau faţă-n faţă obiceiurile trecutului cu ideile civilizaţiei moderne. Prin urmare, însăşi sfinţenia legăturilor celor mai intime era expusă înrâuririi unei stări de lucruri foarte delicate şi ades foarte critice. Şi aici sunt fericit de a putea declara, în onorul damelor de la Moldova, că ele au avut un rol providenţial în mijlocul acelei drame sociale! Ca mame sau ca surori, sub îndemnul inimii lor iubitoare, ele au ştiut a preveni, a stinge neînţelegerile fatale dintre părinţi şi fii, îndulcind pe de o parte asprimea uneori despotică a bătrânilor şi, pe de altă parte, potolind iuţeala nerăbdătoare a tinerilor. Ele au fost îngerii păzitori ai păcii de familie şi au contribuit mult, prin tactul lor admirabil, a înlesni triumful progresului.

„Bucură-te ! zicea o mamă înţeleaptă către bărbatul ei, bucură-te dacă eşti învins, căci învingătorul este însuşi fiul nostru cel iubit!“ Bătrânii cu vreme se primiră a recunoaşte că trebuiau să dea rândul copiilor, mai cu seamă că în o asemenea concedare generoasă, ei gustau măgulirea unei mândrii puternice, mândria părintească! Astfel lucrarea sublimă de regenerare, întreprinsă de un mic număr de apostoli ai civilizaţiei, găsi de la început un mare ajutor în dragostea mamelor, în părtinirea entuziastă a surorilor şi, mai târziu, pe nesimţite, chiar în amorul propriu al părinţilor. Astfel, ţara, setoasă de reforme salutare, făcu în câţiva ani paşi uriaşi pe calea îmbunătăţirii morale.

Printre acei apostoli ajunşi de-abia în primăvara vieţii lor, N. Bălcescu era unul din cei mai convinşi, din cei mai înfocaţi, din cei mai cu abnegare. Presimţind viitorul României, el se cerca a grăbi păşirea românilor către acel viitor, purtându-le pe la ochi prestigiul strălucitor al gloriei strămoşeşti şi făcând să pătrundă în sufletul lor glasul fermecător al istoriei trecutului. Pe fruntea lui largă şi curată se vedeau trecând gândiri măreţe; în ochii lui limpezi şi negri lucea o flacără tainică, ce părea a înota într-o rouă de lacrimi la cuvintele de Patrie, glorie şi independenţă naţională! Vorba lui era dulce şi convingătoare, ca graiul multor oameni destinaţi de soartă a muri în floarea tinereţii. Constituţia sa părea delicată şi mai mult suferindă, căci fusese adânc vătămată în timp de doi ani de închisoare la Mănăstirea Mărgineni, sub domnia lui Alexandru Ghica-vodă. Într-un cuvânt, toată persoana lui inspira simpatie şi dor de împrietenire, simţiri la care el răspundea din parte-i printr-o frăţie sinceră şi statornică. Am spus că am văzut întâia oară pe Bălcescu la anul 1845. Pănă la acel timp Principatele Moldovei şi Valahiei, deşi vecine, deşi locuite de acelaşi neam, erau cu totul străine una de alta. Foarte rareori ieşenii şi bucureştenii treceau linia hotarului, linie imaginară în adevăr, dar în realitate nestrăbătută ca zidul ce desparte China de celelalte imperii ale lumii. Românii se cunoşteau împreună mai mult din auzite, sub nume de moldoveni şi munteni, şi când din întâmplare vreun impiegat al statului şi mai cu seamă vreun boier moldovean făcea vreo călătorie la Bucureşti, acel incident al vieţii lui dobândea proporţia unui mare eveniment în ochii locuitorilor de dincoace de Milcov. Curajosul călător profita de privilegiul celor veniţi de departe, spre a povesti minuni de capitala Tării Munteneşti şi de traiul muchelef al boierilor de acolo. Asemenea se vorbea în Bucureşti de gospodăria boierilor şi mai ales a cucoanelor de la Moldova.

Două puncte existau însă pe faţa pământului, două puncte foarte depărtate, în care românii generaţiei noi începură a se întâlni; unul în Franţa, la cartierul studenţilor din Paris, şi celălalt în Moldova, la moşia lui Costache Negri.

O inspirare dumnezeiască îndemnase pe părinţii noştri a-şi trimite copiii în străinătate, la universităţile de la München, Heidelberg şi Paris, spre a dobândi învăţături folositoare ţării lor.

Deşi pe atunci mergerea în Franţa era privită ca o ducere pe ceea lume, căci drumul acel lung ţinea, din lipsa de căi ferate, peste douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi în diligenţe; deşi durerea despărţirii era crudă pentru bieţii părinţi, ei stăpâneau jalea sufletului lor amărât, îşi împărtăşeau copiii la picioarele altarului dumnezeiesc, şi apoi, cu ochii plini de lacrimi, îi îndreptau spre Apusul luminat al Europei, ca pe nişte nemernici recruţi, destinaţi a deveni soldaţii viitorului.

Faptă sublimă a generaţiei trecute! tu, care ai fost izvorul renaşterii neamului românesc, ridică glasul de apără mormintele părinţilor noştri în contra insultei orbilor şi nebunilor ce nu ştiu a le respecta.

Pe plaiul străinătăţii, trimişii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sângele apă nu se face! Ei se legau împreună de la cea întâi vedere, ca nişte fraţi buni ce s-ar întâlni după ani mulţi de despărţire; trăiau la un loc, încurajându-se la studii, ajutându-se la nevoi şi deprinzându-se astfel la ideea mântuitoare a Unirii româneşti. Din nenorocire, însă, înturnarea lor în patrie punea iar între dânşii distanţa fatală, şi rareori străbătută, ce se întindea ca o cale părăsită, de la Iaşi la Bucureşti!

Sărmanii înstrăinaţi! Câte deziluzii îi aşteptau la marginea ţării! Câte lupte, câte loviri în frumoasele lor sperări!

Unii, care câştigaseră diplome de doctorat în jurisprudenţă, rămâneau părăsiţi de guvern, sau cel mult rânduiţi a servi în cele de pe urmă posturi ale ramurilor administrative sau financiare. Nici unul nu se vedea pus la locul lui. Alţii, care în neastâmpărul unei imaginaţii aprinse se încercau a păşi pe câmpul ademenitor al literaturii şi fondau, cu mii de greutăţi, vreo foaie periodică, erau expuşi a privi în curând suspendarea ei pentru cel mai uşor motiv şi uneori a fi chiar ei înşişi ridicaţi de poliţie din sânul familiei şi trimişi în exil la mănăstiri, fără nici o formă de proces, dar numai după placul arbitrar al domnitorului sau numai din capriciul unui ministru. Alţii iar, care, dorind a crea un teatru naţional, compuneau piese originale ori făceau traduceri din repertoriul francez, erau siliţi a pune acele lucrări sub ascuţişul foarfecelor unei cenzuri aspre şi oarbe. Ferice de dânşii dacă şi după asemenea tristă formalitate ei nu se trezeau osândiţi la închisoare, sub cuvânt de atac în contra moralei de la 1840!

Iată sub ce soi de sistem despotic tinerii francezi şi nemţi, bonjurişti şi duelgii erau chemaţi a începe şi a urma fără descurajare solia lor civilizatoare.

Aceste deosebite porecle erau date de către boierii reacţionari studenţilor din Franţa şi Germania, şi atât unii cât şi alţii inspirau oarecare groază, având reputaţia de duelişti, de oameni nemerşi la biserică, de antropofagi etc. În adevăr, denumirea cam turcită de duelgii era meritată până la un grad; căci în anii dintâi, adică de la 1839 până la 1845, francezii şi nemţii formau două partide rivale, cercând fiecare a lua pasul în societate şi a face să predomine ideile ţărilor în care-şi primiră educaţia. Acea discordie da loc necontenit la o mulţime de neînţelegeri, de discuţii şi de provocă ri. Duelul era la ordinea zilei, încât, fără cât de puţină duşmănie, campionii germanismului şi ai francismului, sub îndemnul unui amor propriu copilăresc, se băteau pentru motivuri de nimic, şi pot zice mai mult pentru plăcerea de a practica duelul. În zadar domnul da porunci poliţiei ca să oprească întâlnirile dimprejurul Iaşilor; duelurile urmau chiar sub ochii neodihnitului agă.

Timpul, însă, relaţiile sociale din zi în zi mai strânse, comunitatea de aspirări către acelaşi viitor şi înrâurirea amicală exercitată de Costache Negri asupra inimii tinerilor făcură a se stinge dintre aceştia rivalitatea ce îi înarmase de atâtea ori pe unii în contra altora. Costache Negri, iubit de toţi pentru înţelepciunea sa dreaptă, pentru blândeţea şi nobleţea caracterului său, fu recunoscut ca decanul tinerimii şi chemat de atunci până astăzi cu denumirea drăgălaşă şi respectuoasă de Moş Costache sau cu acea mult mai caracteristică de Uncheşul.

Prin urmare, ziua de Sfântul Constantin şi Sfânta Elena era nu numai o sărbătoare pentru dânsul, dar şi pentru amicii lui. Pe tot anul, la acea zi, veneau mulţi tineri de la Iaşi şi de la Bucureşti ca să ia parte la serbarea de familie de la Mânjina, serbarea frumoasă, patriarhală şi care în curând luă un caracter naţional. Mulţi din acei care trăiesc încă şi câţiva din acei care au murit, precum N. Bălcescu, C. Filipescu, A. Russo, Coradini etc., au asistat la praznicele homerice, la vânătorile întocmite cu mare număr de călăreţi, înşiraţi pe câmpiile nemărginite ale ţării de jos, la horele vesele de ţărani şi ţărance amestecaţi la un loc, mână în mână, cu cavalerii şi damele saloanelor din ambele capitale.

Costăchiţă Filipescu ducea hora cu pornirea voinicească a unui fecior de munte; A. Russo aţâţa glumele româncelor cu spiritul său şăgalnic şi N. Bălcescu, cuprins de entuziasm la privirea flăcăilor ce dănţuiau cu pletele în vânt, zicea: ,,O! mândră oaste va avea România când i-a veni rândul pe lume!...“ Nobil suflet!... El nu putea gusta o veselie, nu putea simţi o fericire fără de-a face părtaşă la dânsele pe mult iubita şi neuitata lui Patrie. Vizitele noastre la Mânjina pentru ziua lui Negri, petrecerea frăţească în sânul familiei sale, înzestrată cu cele mai frumoase calităţi ale spiritului şi ale inimii, vor rămânea suvenire neşterse din memoria noastră. Acele pelerinaje în ţara de jos a Moldovei au avut o nepreţuită influenţă în favorul mişcării naţionale de la 1848. În Mânjina tinerii, osteniţi şi descurajaţi de greutăţile misiei lor, prindeau o nouă putere pentru luptele viitoare; moldovenii şi muntenii aveau ocaziune a se cunoaşte de aproape, a se stima, a se iubi, a pune la un loc sperările lor, a face proiecte măreţe pentru renaşterea Patriei comune, a se înţelege pentru formarea opiniei publice în ţară. Zic Patrie comună, zic ţară, pentru că la Mânjina nu mai erau moldoveni şi munteni, dar români; nu erau două ţări pentru români, dar o singură ţară, o Patrie comună!... Unirea exista în inimi, ea se tălmăci în cuvinte şi prinse rădăcină, ca o plantă cerească, pe acel loc ars de soare şi lipsit de plantele umbritoare ale pământului.

Nicolae Bălcescu, în vara anului 1845, petrecu împreună cu noi câteva zile şi, plecând la Bucureşti, ne zise îmbrăţişându-ne cu lacrimi: „Plec de aici cu sufletul plin de convingere că ne va ajuta Dumnezeu şi va ridica naţia română la rangul ce i se cuvine printre celelalte mari neamuri ale lumii. Adio! sunt fericit!“ Postscriptum: - În iarna anului 1847 am petrecut trei luni cu Bălcescu la Palerma şi la Neapoli, unde el venise ca să găsească o climă favorabilă sănătăţii sale. Peste un an, după revoluţiile din Bucureşti şi din Iaşi, am trăit împreună la Paris în cea mai deplină conformitate de idei şi de simţiri; căci el avea un caracter foarte blând şi amical. În fine, l-am mai zărit pentru ultima oară în carantina de la Galaţi trist, abătut, suferind, desperat în suflet; căci, întorcându-se din exil, i se refuzase intrarea în Patria lui. Nenorocitul s-a întors amărât la Palerma, unde a murit pe mâini străine.

Iată o scrisoare care ne arată pe Bălcescu în orele sale de suferinţă. Ea a fost scrisă de o damă din Moldova, care întruneşte toate calităţile spiritului şi ale educaţiei perfecte, şi conţine un portret fidel al inimii bietului exilat.

,,Cher ami, au mois de novembre 1851, je reçus une lettre de Balcesco, qui m’appelait auprès de lui à Hyèrès. Comme toutes les natures vraiment grandes, auxquelles la reconnaissance ne pèse pas, il ne craignait pas d’accepter le dévouement de ses amis. Sa confiance en eux était si entière, qu’on se sentait tout naturellement porté au sacrifice vis-à-vis de lui.

Je le trouvai dans un état de santé qui ne laissait aucun espoir de guérison; mais soit qu’il ne voulut pas attrister la joie du revoir, soit qu’il se fit illusion, il me parut plein de courage et me parla de ses projets d’venir. Il travaillait avec une ardeur qui temoignait pourtant de ses craintes; il se levait souvent la nuit pour écrire à son histoire de Michel le Brave. Ces efforts l’épuisaient!... Je lui proposai d’écrire sous sa dictée... Le souvenir de ces heures de travail, entremêlées de causeries, est un des plus précieux que j’aie conservé de notre intimité fraternelle... Son esprit juste et pénétrant, son imagination ardente, son âme enthousiaste et aimante donnait à chaque sujet un intérêt tout particulier, et que l’on fut ou non de son avis, il forçait l’attention et ne laissait jamais indifférent. Son thème favori était l’amour de la famille, l’amour d’une femme telle qu’il la rêvait, l’amour des enfants!... Absorbé dans les premières années de sa jeunesse par des questions politiques et par des préocupations de réformes liberales pour son pays, son coeur avait conservé une fraîcheur et une vivacité d’mpressions extraordinaires ; mais ses aspirations étaient grandes et allaient toujours au plus beau.

Je lui demandai un jour quel type de femme il aimait le mieux. Il me répondit: M. de Rolland! Cette âme amoureuse de l’héroïque était très sensibile á la grâce et á l’esprit; mais quelque grand que fut son culte pour l’amitié, on sentait qu’elle avait besoin d’un autre sentiment, qu’elle aspirait ardemment vêrs la réalisation d’un rêve plus attrayant, plus complet. C’est á ce rêve, entrevu et non atteint, que j’attribue l’horreur de notre pauvre ami, et je dirai presque son épouvante de la mort. Il se révoltait comme d’une injustice á l’idée de mourir, mais ses révoltes n’avaient ni fiel ni durée: il reprenait vite possession de lui-même et me disait alors avec ce sourire de détachement que les mourrants ont seuls: Qu’importe aprés tout!

Să trăiască ţara noastră!

Ce voeu résume toute sa vie!

Il est bon, noble et juste que sa mémoire soit honorée et que son souvenir vive dans le coeur de tout roumain.