Întâmplările, astă dată, să părea că au favorizat pe confederaţi în tot felul. Noul an a libertăţii sunase pentru Elveţia la 1 ianuar 1308 şi la 15 a acestei luni, până a nu sosi încă veste la împăratul, el află stricarea armiei sale în Turinga; porunci îndată o nuouă strângere de oşti, vesti că va mergi însusi în capul lor, şi făcu cu obicinuita lui hărnicie toate gătirile astei nuouă campanii; ele era abia sfârşite, când cavalerul Beringuer de Landenberg sosi de la Unterwald şi îi spuse cele ce să întâmplasâ.

Albert îl ascultă cu nerăbdare şi necrezare, apoi când nu îi mai rămasă nici o îndoială, întinse braţul în direcţie celor trei cantoane şi jură pe sabia sa şi pe împărăteasca sa coronă să piarză până la cel mai din urmă din acei ticăloşi ţărani, cari, vor fi luat parte la revoltă. Landenberg făcu ce putu ca să-l întoarcă din idei de răzbunare; dar toate fură în zădar, împăratul zisă că va merge el singur împrotiva confederaţilor şi însemnă la 24 făurar ziua plecării oştilor.

La mai 1308 armia împărătească sosi pe ţărmurile Reussei; dar acolo moartea aştepta pe Albert, căci Ioan de Suaba, nepotul său, fiu al lui Rodolf, mai micului său frate, văzând că nu se pleacă a-i da moştenirea părintească, îl ucisă împreună cu alţi tovarăşi ai săi, în vreme ce armia era încă pe celalalt mal, şi ei plecară de fugă care încotro; lăsând pe Albert murind fără ajutor. O femeie săracă, care trecea, alergă spre el şi şeful imperiului german îşi dete duhul în braţele unei cerşătoare care îi ştergea sângele cu strenţe. Această întâmplare a întârziat campania, dar duca Leopold, fiul său, să gătea de război; după poruncele sale, contele Othon de Strassberg se găti a trece Brunegul cu patru mii de luptători. Mai mult de o mie oameni fură armaţi de guvernorii de Welisau, Walhausen, Rohlenburg şi Luţernai pentru ca să surprindă Unterwaldul despre lac. Iar duca merse către Schwitz cu fruntea oştilor sale şi aducând în urmă cară încărcate cu funii ca să spânzure pe rebelii.

Confederaţii adunară în pripă treisprezece sute de oameni din care patru sute din Uri şi trei sute din Unterwald. Acest trup fu dat subt povăţuirea unui bătrân şef numit Rodolf Reding de Bibereck, în esperienţa căruia tustrei cantoanele avea mare încredere. La 14 noiemvrie mica armie îşi luă poziţie pe coasta muntelui Sattel, având la picioare mlaştini şi în dos lacul Egeria.

Fiecare îşi alesese postul de noapte, când o nuouă trupă de cincizeci oameni se înfăţoşa. Aceştia era surghiuniţii din Schwitz, care venea să ceie la fraţii lor să-i priimească spre obşteasca apărare, oricât era de vinovaţi. Rodolf Reding să sfătui cu cei mai bătrâni şi mai înţelepţi şi răspunsul fu de laolaltă că nu trebuia a comprometa sfânta pricină a libertăţii priimind oameni pătaţi pintre apărătorii săi. Prin urmare, li să porunci să nu cuteze a se lupta pe pământul de Schwitz. Ei s-au dus, au mers o parte din noapte şi s-au aşăzat într-un codru de brazi ce era pe vârful unui munte, pe pământul de Zug. A doua zi, în faptul zilei, confederaţii văzură strălucind lancele austrienilor. Din partea lor cavalerii văzând micul număr al acelor ce îi aştepta ca să le oprească trecerea, se deteră jos de pe cai şi, nevrând a le lăsa cinstea să înceapă ei atacul, merseră înaintea lor. Confederaţii îi lăsară să să suie pe munte şi, când îi văzură obosiţi de greutatea armelor lor, să răpeziră asupra lor ca o avalanşă. Toţi câţi se ispitiră a să sui la acest fel de asalt fură răsturnaţi din cea întâi izbire, şi acest şiroi de oameni merseră de-şi deschiseră un drum în şirurile călărimei pe care o împinsă piste pedestraşi, atât de straşnică şi desnădăjduită fusese izbirea. în acel minut să auziră mari ţipete la coada armiei. Stânci ce părea că să desprind singure să cobora săltând şi brăzduia rangurile, zdrumicând oameni şi cai. Ar fi putut socoti cineva că muntele să însufleţisă şi, vrând să ajute pe munteni, îşi scutura coama ca un leu. Soldaţii înspăimântaţi se uitară unul la altul şi, văzând că nu putea da moarte pentru moarte, s-au cuprins de groază şi începură a da înapoi, în momentul acesta, avangarda turtită de măciucele căptuşite cu fer a păstorilor dete îndărăt în neorânduială. Duca Leopold se socoti încongiurat de oşti număroase, porunci, sau bine zicând, însuşi dete pilda de retiradă, el mai întâi lăsă câmpul războiului şi în aceeaşi seară, zice un autor contimporan, fu văzut la Winterthur galben şi întristat, iar contele de Strassberg să grăbi a trece îndărăt Brunigul, auzind sfărmarea austrianilor. Aceasta fu cea întâi biruinţă ce câştigară confederaţii. Floarea nobilimei imperiale căzu subt lovirile unor săraci păstori şi proşti ţărani şi sluji de îngrăşare acestui nobil pământ al libertăţii. Bătălia s-a numit Morgenstern, căci să începusă întru lumina stelii dimineţii. Asfel numele oamenilor de Schwitz să făcu vestit în lume şi, din ziua acestei biruinţi, confederaţii luară nume de şviţeri. Uri, Schwitz şi Unterwalden să făcură centrul pe lângă care veniră pe rând de să aşăzară celelalte cantoane pe care tractatul de la 1815 le a adus la număr de douăzeci şi două. Cât pentru Wilhelm Tell, care luasă o parte atât de înseninătoare în această revoluţie, după ce îi găsim urma pe câmpul bătăliei de Laupen, unde s-a luptat ca un simplu arbaletier, cu şapte sute oameni din micele cantoane, îl perdem din vedere ca să-l aflăm în ceasul morţii sale, care a urmat precum spun, în primăvara anului 1354. Topitul zâpedelor îmflase apa Schachen care luasă o casă cu ea. în mijlocul râsipurilor, Tell văzu plutind un leagăn şi auzi ţipetile unui copil, să aruncă îndată în şiroi, prinsă leagănul şi îl împinse la mal, dar când era să iasă şi el, lovirea unei bârne îl ameţi şi să făcu nevăzut. Sunt oameni aleşi, a cărora moarte le încoronează viaţa.