string(7) "library" string(8) "document"
1832
1467
300
1812
1200
1646
1359
80
1465
1574
1711
1401
1457

Impresii de călătorii Conrad de Baumgarten

1 2 3 4

— Şi pentru ce trebuie să fugim?

— Pentru că el a venit, Conrade, pentru că el a venit, când tu nu erai.

— El a venit!

— Aşa... şi folosindu-se de lipsa ta, şi pentru că mă aflam singură.

— Spune, spune!

— Îmi zise să-i gătesc o baie...

— Obraznicul! şi tu ai ascultat?

— Ce puteam să fac, Conrad?... Atunci el îmi grăi de amorul său... întinse mâna asupra mea... Eu atunci am fugit, chemându-te în ajutor... Am alergat ca o nebună... Pe urmă, când te-am văzut, puterea m-a lăsat şi am căzut jos, pare că-mi fugise pământul de subt picioare.

— Şi unde este el?

— Acasă... în baie...

— Nebunul! strigă Conrad răpezindu-se spre Wolfranchiess.

— Ce o să faci! nenorocitule!...

— Aşteaptă-mă, Roschen, viu acum...

Roschen căzu în genuchi, cu braţele întinse spre locul unde se dusese Conrad. Ea şăzu asfel ca un sfert de ceas, neclintită şi mută ca statuia rugăciunii, apoi deodată sări şi ţipă. Conrad se întorcea galben şi ţiind în mâini un topor roşu de sânge.

— Să fugim Roschen, zisă şi el, să fugim! căci nu vom fi în siguranţă decât de ceea parte de lac. Să fugim fără a urma drumul departe de cărări, departe de oraşe... Să fugim de nu voieşti să mor de frică, nu pentru viaţa mea, ci pentru a ta!

Zicând aceste, au plecat amândoi.

Roschen nu era o floare de acelea delicate şi fragede,care cresc în oraşele noastre; ea era o nobilă munteancă, tare şi puternică în faţa primejdiei, deprinsă cu soarele şi osteneala. Conrad şi ea curând au ajuns la poalele muntelui. Conrad atunci vru să se mai odihnească, dar ea îi arătă cu degetul sângele de pe ferul toporului său.

— Ce sânge e acela? zisă ea.

— Sângele lui... răspunse Conrad.

— Să fugim, strigă Roschen.

Atunci se adânciră în cea mai mare desime a codrului, urcându-se pe coastele muntelui prin poteci cunoscute numai de vânători. Conrad vru iarăş să se oprească, dar Roschen neâncetat îi da curaj, încredinţându-l că nu e ostenită, în sfârşit, o jumătate de ceas până a nu însera, sosiră pe culmea unei prelungiri a Roestockului; de acolo auzea zberatul turmelor care să înturna la Seidorf şi la Bauen şi, dinaintea acelor două sate, vedea, culcat în fundul văii lacul de Waldstetten, lin şi curat ca o oglindă, întru vederea aceasta, Roschen vru să urmeză drumul, dar voinţa era mai presus de puterile ei; la cei întâi paşi ce făcu se povârni. Atunci Conrad ceru de la ea să ia câteva ceasuri de odihnă şi îi găti un aşternut de frunze şi de muşchi pe care ea se culcă, în vreme ce el privighea lângă dânsa. Conrad ascultă murind unul după altul toate vuietile văii, văzu stingându-se pe rând toate luminile care semăna stele căzute pe pământ. Pe urmă, la zgomotele discordante a oamenilor, urmară armonioasele sunete a naturei şi, la lucirile efemere aprinse de mâini muritoare, acea strălucită puzderie de stele, ce să râdică subt paşii lui Dumnezeu. Muntele are, ca şi oceanul, glasuri nemărginite ce se înalţă deodată în mijlocul nopţilor, de pe luciul lacurilor, din sânul pădurilor, din adâncurile ghiaţierilor (glaciers). Pintre ele se aude vuietul necurmat a cascadei sau freamătul viforos a avalanşelor, şi toate aceste vuiete vorbesc munteanului o limbă înaltă, care lui îi este familiară şi la care el răspunde prin a lui strigări de frică sau cântări de recunoştinţă, căci aceste vuiete îi prevestesc linişte sau vifor.

Pentru aceasta Conrad urmase cu îngrijire aburul care, ceţuind oglinda lacului, începuse a se rădica pe faţa lui şi care, suindu-se încet pe vale, mersese de se grămădise pe capul zăpădos a Axembergului. Acum, de multe ori el îşi înturnase ochii cu frică spre puntul cerului, unde luna era să răsară, când ea să arătă, dar galbenă şi încungiurată de un cerc brumos care învălea palida ei strălucire; din vreme în vreme adieri trecea, aducând cu ele un miros umed şi pământos; şi atunci Conrad se înturna spre apus, mirosindu-le cu instinctul unui copoi şi murmurând cu glas încet: „Aşa, aşa, vă cunosc prevestitori ai viforului şi vă mulţumesc, nu voi perde înştiinţarea ce îmi daţi“. în sfârşit, o mai de pe urmă suflare a vântului aduse cu ea cei întâi aburi ridicaţi de pe lacurile Neuşatelului şi bălţile Moratului. Conrad cunoscu că era vreme de purces şi se plecă spre Roschen.

— Preaiubita mea— murmură el la urechea ei— nu te teme, eu te deştept.

Roschen deschise ochii şi aruncă braţele în grumajii lui Conrad.

— Unde suntem? zise Roschen. Mi-e frig...

— Trebuie să plecăm, Roschen; cerul se găteşte de vifor şi de abia avem vreme s-ajungem la grota Rikenbachului, unde vom fi în siguranţă împrotiva viforului; pe urmă, după ce va trece, ne vom coborâ la Bauen unde vom găsi vreun luntraş care să ne ducă la Brunnen sau la Sissigen.

— Dar nu perdem noi o vreme preţioasă, Conrade? şi n-ar fi mai bine să mergem drept la malul lacului? Dacă cumva ne vor fi gonind din urmă!...

— Tot atâta le-ar fi să caute urma căprioarei şi a vulturului, răspunse Conrad, despre aceea n-aibi grijă, sârmană fată; dar iată viforul, să plecăm.

în adevăr, un tunet depărtat se auzi, umblă vuind prin cotişurile văii şi merse de muri pe coastele goale a Axembergului.

— Ai cuvânt, n-avem minut de perdut, zise Roschen, să fugim, Conrad, să fugim!

Zicând aceste, se apucară de mână şi alergară atât de iute pre cât îi lăsa greutăţile locului, drept spre grota Rickenbachului.

În vremea aceasta, viforul se stârnise o dată cu cele întâi raze a zilei şi se apropia vuind. Din zece în zece minute fulgere brăzduia cerul, şi norii, abătându-se pe capul fugarilor, îi lipsi câte un minut de vederea văii şi, lunecând iute de-a lungul muntelui, îi lăsa cuprinşi de o umezală rece şi pătrunzătoare care îngheţa sudoarea pe fruntea lor. Deodată şi în vremea unei tăceri, unde natura pare că îşi cheamă toate puterile pentru lupta ce a să ţie, se auzi în depărtare lătratul unui câine de vânat.

— Naft! strigă Conrad, oprindu-se.

— Îşi va fi rupt lanţul şi, văzându-e slobod, a fi venit să gonească pe munte, răspunse Roschen.

Conrad îi făcu semn să tacă, şi ascultă cu această adâncă luare-aminte a unui vânător şi a unui muntean deprins a ghici tot, peire sau scăpare, de pe cel mai mic semn. Lătratul se auzi din nou. Conrad răsări.

— Aşa, aşa, goneşte, zise el, dar ştii tu ce vânat goneşte?

— Ce ne pasă?

— Ce le pasă de viaţă celor ce fug ca să şi-o scape? Sântem urmăriţi, Roschen! Iadul a dat o idee acestor diavoli; neştiind unde să mă găsească, au deslegat pe Naft şi urmează instenctului lui.

— Dar de pe ce poţi crede?. . .

1 2 3 4