Tunsul de A. Veltman
— Tunsul! — zise Bulaş.
Căruţăi s-a strigat să stee, dar surugiul călare pe un cal de la roate mâna cât se putea, fără să întoarcă luarea-aminte asupra zgomotului; însă când căruţa a intrat pe pod, aga poronci să împuşte. Doi cai căzură pe loc şi pandurii încongiurară pe drumeţul trezit din somnu-i prin straşnicele împuşcări. În nedumerire el se uita la norodul ce-l împresurase şi nu-şi putea închipui unde este şi ce face.
Acesta era polcovnicul rusesc G... Atât aga cât şi Bulaş au înmărmurit de mirare. Polcovnicul se căuta de nu e rănit; sluga-i s-a trimis la spital să-i facă operaţia scoaterii glontelui.
— Pentru Dumnezeu, poronciţi mai curând să curăţe podul,— strigă Bulaş, --nu e cu putinţă ca el să-mi fi minţit,
trebuie să vie numaidecât.
— Iar de nu va veni, — răspunse aga cu glas hotărâtor, —
apoi capul tău se va expoza mâine în piaţă. Liniştea de mai nainte s-a restatornicit pe pod. Pandurii abia îşi încărcară puştile şi iată altă căruţă cu şese cai venea de afară.
— El! — zise Bulaş, acoperindu-şi faţa cu mâinile, pare
că se temea să se uite la Tunsul. Caii se opriră. Acela în adevăr era Tunsul, singur-singurel. Dar în desperaţie el s-a luptat mult şi văzând că nu e chip de scăpare s-a aruncat în Dâmboviţă, unde ca un leu întărtat de răni se apăra de panduri cu credinciosul său baltag; însă pân-în sfârşit fu prins şi ferecat în lanţ.
În acel zgomot nime n-a luat sama nici la ţipetul dureros, nici la Anica căzută în ameţeală pe mâinile ţigâncei Stesi. Aceasta era ziua în care făgăduise Costachi să vie după Anica. Ea l-a cunoscut în Tunsul.
Peste câteva zile Tunsul a fost pedepsit în privirea a tot norodul; după aceea şi banda lui s-a împrăştiat de la sine.