Către Teofan arhiepiscopul Novgorodului

Arhipăstor slăvite! Tu, căruia puterea
Înţelepciunii nalte a spus a sale taine,
Şi toate de pe lume pre larg ţi-a arătat,
O, Teofan! Tu care pricepi şi înţelegi
Ori câte-o minte-ntreagă a le cuprinde poate!
Răspunde-mi: când natura a înzestrat pre oameni
Cu trup şi judecată, tot ea le-a împărţit
Şi patimile care îi ţin în jugul lor,
Sau răului acestui un alt izvor se află?
Tu la Hrisip aruncă acea întâi privire:
De este zi sau noapte, de-i glodul la genunchi,
El Moscva-n toată vremea colindă de trei ori,
Şi masa de cu seară mai grabnic o sfârşeşte,
Decât în zi de praznic un popă liturghia,
Nici somnul, nici odihna nu-l prinde ca pre alţii.
Pe când cocoşul cântă, el este-acum în târg,
Chiar viaţa nu îşi cruţă, unde câştig priveşte,
Ş-abia sosind din China în altă parte pleacă.
El nu se îngrijeşte de vârsta sa, de timp,
De valurile mării nu-i pasă nicidecum.
Cu părul alb şi gârbov, cu nici un dinte-n gură,
La marfa lui gândeşte, iar altă grijă n-are;
Când cumpără se roagă, se-nchină pentru-n ban,
Când vinde este ieftin numai la jurământ.
Să cauţi toată Moscva nu afli alt ca dânsul
Să ştie cum să-mpartă un rup în patru grefuri,
Un cifert din cot să fure şi litrele din ochi.
Nu arde lumânare, nu face iarna foc,
El tremură mai bine decât să cheltuiască,
Ş-adeseori în casă trăieşte fără slugă.
Cămeşa nu îşi schimbă cu săptămâni întregi;
Prostirile-i în patu-i de negre putrezesc;
Un singur caftan are rămas numai urzeala.
De vede la o masă trei feluri de bucate
Se miră zicând: Doamne! Ce cheltuiele mari!
Gândiţi că Hrisip poate munceşte într-atât
Pentru ca să adune cu ce să-şi ţie viaţa,
Şi se strădănuieşte ca-n urmă-i să nu lase
Femeia lui săracă c-o casă de copii?
O nu! De bani ticsite sunt sipetele lui,
Din care-acum o parte rugina o mănâncă,
Şi singura lui rudă e un nepot cu stare.
Zgârcenia! nu altă munceşte pre Hrisip;
El strânge şi adună movilele de bani,
Având plăcere numai să-i vadă mulţi grămadă;
Iar dacă mie-o sumă mai mică îmi ajunge,
Apoi la lăcomie de ce să fiu supus?
Îmi pare că se poate Hrisip asemăna
Cu unul care merge la râu să beie apă,
Deşi e mai departe, pentru că este multă,
Iar nu la izvoraşul ce curge lângă el.
Dar oare-atunci mulţimea cu ce-l va folosi,
Când unda săpând malul de subt a lui picioare,
Va înghiţi pre lacom în valurile sale?
Clearh dispreţuieşte iubirea de argint.
Din cap pân-în călcâie în aur strălucind,
Palate mândre are în Moscva şi afară,
Împodobite toate cu mare bogăţie.
El ţine masă-ntinsă; tacâmurile lui
Nu au vro osebire din cele-mpărăteşti,
Din casă pân-la scară stau slugile-nşirate
În haine aurite, lăsând prin mijloc cale
Să treacă cărturarii şi cei linguşitori,
Ce patimile-aţâţă cu sfaturile lor.
Cu fete desfrânate averea-şi risipeşte;
De-a pururea plăcerii deschide drumuri nouă.
Deşi în lume pare ca Crezus de bogat,
A lui venituri însă pe-a mele nu întrec;
Căci el le cheltuieşte în patru zile numai
Şi toată a lui pompă e de împrumutare,
Făcută cu-njosite mijloace ş-amăgiri.
Sporeşte datoria, dobânzile sporesc,
Pân-ce Clearh al nostru închis se pomeneşte,
Sărac ca vai de dânsul, lăsându-şi creditorii
În deznădăjduire cu lacrimi pe obraz.
Pe doi, trei sărăcindu-i, pre alţii mai mulţi şireţi,
Care-au pândit prilejul i-a pus în bună stare.
Din zori de zi Menandru aleargă, urmăreşte,
Ascultă ce se face prin case şi prin târg,
Şi ce porunci ieşiră acum mai de curând.
De orice schimbări nouă, de orice-naintare
El află mai nainte, şi tot ce se lucrează
Ca tatăl nostru ştie. El e mai mulţumit
Trei zile să postească, decât a nu afla
Ce veste curierul din Persia aduce,
Ce fată se mărită, ce tânăr se însoară,
Care cui face curte, cine s-a gâlcevit,
Cine în cărţi aseară mai mult a câştigat,
Cine-a venit, şi care ieşi din târg afară,
Cui se născu prunc, cine s-a dus în ceea lume?
O, când boierii noştri şi-ar şti trebile lor
Cum ştie el pe-a altor, nu i-ai vedea umblând
C-o gloată numeroasă de creditori pe urmă!
Nu i-ar fura vatajii şi ar trăi mai bine!
Apoi când novitale destule-a adunat,
Întocmai ca o bute umplută cu vin nou
Ce fierbe, sfârâieşte şi dând afară dopul
Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbuşeşte,
Asemene Menandru nu poate mistui
Nimic din câte ştie; şi de-ai avut păcat,
Să te-ntâlneşti cu dânsul, îndată-ncepe-a-ţi spune
În taină la ureche o sută de veşti nouă,
Ce zice că le ştie din foarte sigur loc,
Şi ţi le spune numai pentru prieteşug.
El le alcătuieşte după a lui părere,
Şi rareori se-ntâmplă la doi să spuie una.
Minciuna lui o crede adese însuşi el,
Când la auz îi vine din casă de magnat.
Sfârşind, din ochii-ţi piere, precum judecătorul
De-mpricinat s-ascunde când ştie că bani n-are;
Se duce să mai umple pre alţii cu minciuni.
Longhin te ameţeşte, deşi nu ştie veşti,
Fereşte-te de dânsul, şi nu-l pofti la masă
De n-ai făcut gustare, c-apoi cu bună seamă
Rămâi pe toată ziua flămând şi nemâncat.
Întâi el îţi înşiră solii de complimente
De la copii, nevastă, apoi îţi bănuieşte
Că n-ai fost pe la dânsul de-atât amar de vreme,
Când ştii că iese dinţii copilei lui acum,
C-a fost în fierbinţeală ş-a plâns neîncetat.
Pe fata cea mai mare e gata s-o mărite;
O dă după un tânăr frumos, bogat şi nobil,
C-un an mai mare numai decât copila lui.
Izvodul îţi citeşte de zestrea care-i dă,
Şi toată garderoba pân-la un fir de aţă.
Nu-i mult de când băietul şi-a pus la azbucoavna
Ş-acum e de mirare cum poate sloveni.
S-a apucat la ţară să-şi facă-un mare iaz
A căruia plan iute din buzunar îl scoate;
De l-a uitat acasă începe a ţi-l face,
Cuţite, furculiţe pe masă înşirând.
Moşia-ţi o descrie cu tot venitul ei,
Productele anume în ce timp au fost strânse;
Pre toţi proprietarii de la potop ţi-i spune
Şi cum acea moşie la el a încăput
Curmându-se procesul ce-avea c-un unchi al său.
Vei fi ferice încă dacă pe lângă-aceste
N-a vrea să-ţi povestească de la Azof asaltul;
Îţi trebui o zi întreagă bravurile s-asculţi,
Minuni de vitejie ce el a arătat,
Şi câtă iscusinţă de ager comandir
A dezvelit acolo înfricoşând pre duşmani.
Aici apoi pe-ntregul croieşte la minciuni,
Şi nu găseşti pe urmă-i o umbră de-adevăr.
Dar unde se pot toate descrie cu-amăruntul?
Nu sunt atâte fire în snopuri de grăunţe,
Nu jură precupeţul mai multe ori pe an,
Nu fură de la ocă mai dese un crâcimar
Scăpând de judecată şi de globiri prin mită,
Decât limbutul nostru înşiră la o masă.
El nici se mai răsuflă, asudă povestind,
Se teme să tuşească, şi crede-n gândul său
Că limbă n-ai în gură, eşti totul o ureche,
Nu-ţi lasă pic de vreme să zici şi tu o vorbă.
Acufundat în gânduri smeritul Varlaam,
Când intră într-o casă se-nchină până jos,
Pre toţi îi salutează şi-ntr-un ungher se pune,
Plecându-şi în jos ochii, grăind din vârful limbii
Metaniile trage, păşeşte-ncetinel.
Înfricoşatul nume al Domnului Hristos
La toată vorba-l pune. Plecare mult-arată
Să facă paraclise, şi lumânări să ducă,
Neîncetat făleşte pe-aleşii credincioşi
Ce-a sfintelor locaşe mărire o lăţesc,
Şi ridicând biserici cu-averi le înzestrează.
Ferice de-al lor suflet! Cereasca desfătare
Pre dânşii îi aşteaptă; lor raiul e deschis.
Nu fiţi la îndoială că vorbele-i privesc,
Spre a spori — de poate — a clerului venituri;
Acei ce la biserici au dănuit averea
Din care el se-ngraşă, sunt foarte lăudaţi.
Nimic alt nu place atât lui Dumnezeu,
Şi numai prin aceasta la rai deschidem cale.
El carne nu ia-n gură la mesele străine,
Nici vin nu vrea să guste, dar nu e de mirat;
Un gras clapon acasă întreg îl ospătă
Spălându-l c-o butelcă de vin unguresc dulce.
Pre cei supuşi la pofte trupeşti îi tânguieşte,
Deşi el pe sub gene cu ochi scânteietori
La sânul alb şi gingaş se uită pe furiş;
Eu îns-îmi spun păcatul, nu mi-aş lăsa nevasta
C-un cuvios ca dânsul să facă cunoştinţă.
El zice: de mânie să fugi, să te fereşti,
Să nu ţii minte răul, dar singur este rău.
Pe-al său vrăjmaş în sine ar vrea să-l prăpădească,
Şi cu necontenire de moarte-l prigoneşte.
Gândeşte ticălosul că poate înşela
Pre Cela ce cunoaşte pe-ai lumii răi şi buni!
Din faptul zilei Foca la cei mari prin antreturi
Aşteaptă cu prezenturi; ca cel mai de pre urmă
Ciocoi se înjoseşte spre a intra-n favor,
Dorind să zică lumea: vedeţi cum îl cinstesc
Pre Foca toţi boierii? Cum îl poftesc să şadă
Şoptindu-i la ureche interesante lucruri?
În târg zidi o casă, mari sume cheltuind,
Prin care-o să-i rămâie copiii cerşetori,
Dar numele-i cu slavă s-a pomeni în veacuri.
Cu genealogiştii el are cunoştinţă,
Şi cu-autorii căror le dă bani de ajuns
Ca să-i lăţească slava prin scrierile lor.
Deunăzi — cine ştie? — ce-a dat pe o broşură
Ca să se tipărească că e de dânsul scrisă.
Văzând că sunt la cinste cei în război răniţi
Răbdă să-i ciunte nasul şi pieptul îşi dungă.
Aleargă ca besmetic în lume după slavă,
Când slava o dau numai năravurile bune.
Glicon la alţii merit nu află nicidecum.
De este oarecine plăcut şi priimit,
Un altul de petrece viaţă lăudată,
Ori cineva prin arte al său neam îşi măreşte,
Sau are bărbăţie pe apă şi în foc,
Ori cel ce în războaie pre duşmani a învins,
Ş-acel la ce legi bune a introdus în ţară, --
Toţi n-au făcut nimică, Glicon din împotrivă,
Pre el numai se crede de om desăvârşit.
Rostirea-i o minune; purtarea-i un model,
Ce poate să slujească de pildă tuturora.
De-şi face o idee, din ea nu-l poţi abate;
Se miră cum de ţarul nu a încredinţat
Până acuma ţara la cârmuirea lui,
Ş-în mintea lui nu-ncape cum după el n-oftează,
Orice copilă ce simte amorului văpaie.
Pre el se stimă numai, de dânsul este plin,
Crezând că neamul nostru de-atunci e fericit
De când el ca luceafăr a răsărit pe lume;
Gândeşte că vederea, auzul sunt lăsate
La oameni, ca să vadă, s-asculte ale lui
Măreţe întreprinderi, căci spre acest sfârşit,
Aceste două simţuri avem de la natură.
Clites dispreţuieşte deşertăciunea lumii
Mai mult decât monahul ce lumea a lăsat;
Viaţa îşi petrece de-a pururea voios.
Umflat, la faţă buged, cu ochii roşi şi tulburi,
În şase luni de zile bea tot pân-la cămaşă.
Îi tremură tot trupul, picioarele şi mâîni,
Cum tremură pe pietre căruţul hârbuit.
Dispreţuit de oameni, sărac ca vai de dânsul,
O soartă mai ferice în lume nu doreşte,
Când are dinainte paharul plin de vin.
Cu-atâta e mai vesel, cu-atât mai mulţumit,
Cu cât e mai aproape de starea animală.
În adunări când intră Ircan coteşte-mpinge,
Ca barca printre valuri prin toţi îşi face loc
Să treacă înainte, să fie cel întâi.
La mese când se află tot schimbă, porunceşte,
S-aducă alte blide, să-i dea alt soi de vin;
El mai întâi începe să-nchine sănătăţii;
Toţi trebui să atârne de la a lui poveţe.
Când te închini la dânsul, sprinceana de ridică,
Ş-abia din ochi de-ţi face un semn mulţumitor,
Să ştii că-n mare cinste atunci la dânsul eşti,
Căci foarte rar se-ntâmplă să zică şi vro vorbă.
Materia din care el a ieşit pe lume
N-a fost precum a noastră ci mult mai de bun soi;
A noastră-i lut de tină, a lui de porţelan.
Sozim la el se uită c-o aprigă zâmbire
Şi-mi spune la ureche cu limbă veninoasă:
"Ircan mai bine-ar face să nu uite-al său bun
Ce sta pe la răspinteni cu traista-n şold,
Şi pre a sa bunică ce-a fost spălătoriţă;
Să-şi măsure purtarea precum i-a fost şi neamul,
Să-şi mai închidă gura, c-atunci prin boiul său
Tot ar putea să-nşele vrun nătărău, vrun prost,
Şi marea-i nerozie n-ar fi aşa văzută."
Sozim are dreptate, ar fi mai bine însă
Chiar lui Ircan să-i deie acest sfat priincios,
Decât de el să râdă cu alţii în zadar;
(Acest fel hulitorii defaimă totdeauna;
Nici cinstea, nici virtutea de gura lor nu scapă.)
Sozim cu-aşa asprime îi judecă pre toţi:
"C-o undiţă de aur mult gingaşul Silvan
A prins pre virtuoasa vecina sa prea lesne.
La masa lui Procopi n-avu ce să mănânce.
A Nastei frumuseţe e-n şipuri şi cutii,
Albeaţa, rumeneala o cumpără din târg.
Clement judecătorul nimic nu face singur,
Numai prin ochelarii diacului citeşte."
Nici vârstă, nici prieteni, nici rudele, nici rang,
Înveninata-i limbă nu pot astâmpăra.
Şi eu ziua aceea numesc nenorocită,
În care mi se-ntâmplă să mă-ntâlnesc cu dânsul,
Căci ştiu că este gata a mă grăi de rău,
Îndată ce din ochii-mi, se face nevăzut.
El este-adevărată societăţii ciumă,
Dar mult e mai de groază Trofim cu limba dulce,
Căci vorba rea adese defectele hulind,
Pe nesimţite-ndreaptă pre omul înţelept,
Cu laudele însă Trofim nu face altă,
Decât mai mult sporeşte pre nătărăi la număr.
Noi lauda a crede plecare mare-avem:
Ea-n inimă se vâră, şi de găseşte-n ea,
Scânteie de virtute, o stinge şi o seacă.
Tot omul pe-astă lume e iubitor de sine,
Şi o încredinţare de laudă-i de-ajuns
Ca să ne rătăcească din drumul acel drept.
Când Tit deschide gura, Trofim se minunează
De vorba-i iscusită; ascultă şi îndeamnă
Pre toţi să ieie seama, să nu zică nimic;
Nici suflă, nici strănută pân-nu sfârşeşte Tit
O vorbă ce mă face să casc cu ne-ncetare.
La masă de-l pofteşte, el degetele-şi linge,
Şi zice că sunt toate bucatele cereşti.
Atâta rânduială la nime n-a văzut,
Ş-atâta curăţie ce e la Tit în casă,
Se pare o minune şi seamănă cu raiul.
Păstorul Paris dacă ar fi avut noroc
Să aibă cunoştinţă cu nevăstuica lui,
Menelau trăia-n pace, şi mândra sa Elenă
Ar fi rămas acasă să toarcă şi să ţese.
Oricare-a lui Tit faptă o-nalţă pân la nori
Chiar strâmbul nas îşi suflă mai bine decât alţii;
Şi nu numai pe-acesta cu laude-l măreşte,
Făleşte pre oricine; lui toate-i par minune,
Crezând că dobândeşte iubirea tuturor;
Pân' şi ce pute zice că are miros bun.
Desculţ, numa-n cămaşă, de zece ori pe noapte
Din pat se scoală Nevus, şi cu luare-aminte
La uşi şi la ferestre el cată ne-ncetat
Să vadă de-s închise, de sunt la locul lor
Lădiţa, portofoliul şi sipetele toate.
De multe ori trimite pe taină ca să afle
La ţară, de nu-l fură vatavul în ceva;
Adese după stolnic se ia pe urmă-n târg.
Pe slugă lângă dânsul nu suferă să fie
Ca nu cumva să-l vadă unde îşi pune banii.
S-a întâmplat vecinul să-l roage într-un rând
Să-i dea-mprumut căldarea. El nu i-a refuzat,
Dar a intrat în grijă ca nu cumva trimisul
Să fugă cu căldarea, şi-ndată după dânsul
A repezit o slugă; pe urmă-i veni-n gând,
Că poate megieşul o va tăgădui;
Pe loc trimise altul căldarea să-i aducă.
Dacă la oarecine nevasta lui se uită,
Socoate că e gata orice a-i împlini,
Şi cu acea idee se necăjeşte rău.
Prepune cum că mama copiii îşi învaţă
Să se-mprumute-n taină şi-n datorii să cadă.
De vede pe doi oameni şoptindu-şi între ei,
Gândeşte că pe dânsul ei râd şi-l clevetesc.
Când are să răspundă îşi cumpăneşte vorba,
Căci crede că tot omul voieşte să-l înşele.
Ca dânsul prepuielnic alt om în lume nu-i;
El vede pretutindeni tot curse ş-amăgiri,
Şi-n astă neodihnă viaţa îşi mănâncă.
Eu cu aşa tocmeală n-aş priimi nici tronul;
De-mpărătescul titlu curând m-aş sătura.
O goală sărăcie cu-a ei ticăloşii
Aş prefera mai lesne în linişte şi pace,
Decât o necurmată a minţii vălmăşire;
Nici slava, nici averea n-aş vrea cu acest preţ.
Mai bine în viaţă să fiu tot amăgit,
Decât să mă muncească ne-ncrederi şi prepusuri.
Nu mai puţin pre sine Zoil se chinuieşte;
Oricare lucru vede îi naşte un nou gând,
O nouă întristare, ce somnul îi gonesc.
Deunăzi aruncându-şi zavistnica ochire
Văzu că megieşul îşi face o căsuţă,
Ce-abia o sută ruble se poate preţui;
Îngălbenit de pizmă se bolnăvi cumplit
De-o straşnică lângoare de care ş-acum zace.
Pe-un biet soldat de-l ştie că are-n sân o rublă
Agonisită în slujba de douăzeci de ani,
Şi de aceea încă tânjeşte amărât.
De-a căpăta vreunul un rang, o slujbă mică,
Vro laudă de-aude, cârteşte şi se miră
Cum oamenii orbeşte un merit aşa mic
Atâta îl înalţă ş-atâta-l preţuiesc.
La alţii fărmătura îi pare pâine-ntreagă
La un sărac desagă, la un călugăr barbă
De vede... Dar nu-i vreme, o muză, să sfârşim?
Deşi ni-i drag a scrie, ne-nvaţă bunul simţ,
Să punem mărginire la limbuţia noastră;
Căci vorba lungă este adese neplăcută.
Şi trebui să ţii minte cu cine vorbim noi.
Socoţi că altă treabă nu are Teofan
Decât să ospăteze, să doarmă şi s-asculte
Cu mâini încrucişate, a mele proaste versuri?
Cuvântătoarei turme păstor neadormit,
De dânsa îngrijeşte sădind neîncetat
Sămânţa mântuirii, prin fapte şi cuvinte.
Bisericii cei sfinte el cap fiind, aproape
Se află de monarhul, şi este-apărător
Duhovniceştii slave, urmând cereştii căi.
Năravurile-ndreaptă în preoţi încuibate,
Întemeind într-înşii cucernică purtare,
Voinţa providenţei ne spune gura lui,
Povăţuind creştinii pe drumul acel drept;
Ne-adapă din izvorul înţelepciunii nalte.
Şi multe sunt la număr a sale ostenele.
Mai bine decât tine cunoaşte în idei
Şi fapte felurite, plecările-omeneşti.
De am cerca a scrie defecturile toate
Şi orice-n gând ne vine, viaţa n-ar ajunge;
Mulţi oameni sunt pe lume şi multe patimi au.
Castor iubeşte caii, iar frate-său războiul,
Diacul se sileşte pre gol să-l mai despoaie;
Tot capul are gânduri şi voi deosebite.
A mea plecare este năravul prihănit
Şi graiurile rele prin versuri să-nfruntez;
Iar cel ce şi pre mine va vrea să mă-ndrepteze,
Va merita cinstirea ş-a mea recunoştinţă.