— Dar ceea ce-i părea ciudat era că, de câte ori îi trecea prin minte ca îngerii să meargă după voia lui, ei într-adevăr, fără să le-o zică, îi împlineau alintând gândirile. El nu-şi putea explica această armonie prestabilită între gândirea lui proprie şi viaţa cetelor îngereşti.

— Nu vezi tu, Mario, că tot ce gândesc eu îngerii împlinesc în clipă?

Ea îi astupă gura cu mâna. Apoi îi şopti la ureche:
— Când plouă, toate grânele cresc; când Dumnezeu vrea, tu gândeşti ceea ce gândesc îngerii.

În zadar. Mintea lui era preocupată şi privirile ochilor lui mari erau aţintite asupra acelei porţi vecinic închise.

— Aş voi să văd faţa lui Dumnezeu, zise el unui înger ce trecea.

— Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine şi în zadar îl cauţi, zise îngerul serios.

Odată el îşi simţi capul plin de cântece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mişcă după tactul lor; îngerii ce treceau surâzând pe lângă el îngânau cântările ce lui îi treceau prin minte. În haine de argint, ăcuî frunţi ca ninsoarea, cu ochi albaştri care luceau întunecat în lumea cea solară, cu sânuri dulci, netezi ca marmura, treceau îngerii cei frumoşi cu capete şi umere inundate de plete; iar un înger, cel mai frumos ce l-a văzut în solarul lui vis, cânta din arfă un cântec atât de cunoscut... notă cu notă el îl prezicea... Aerul cel alb rumenea de voluptatea cântecului. Numai semnul arab lucea roş, ca jăraticul noaptea.

"Asta-i întrebarea, zise Dan încet, enigma ce pătrundea fiinţa mea. Oare nu cântă ei ceea ce gândesc eu?... Oare nu se mişcă lumea cum voi eu? El strânse c-o întunecată durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pământului ardea în salba ei de mărgăritare... Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne..." Vum! Sunetul unui clopot urieşesc
— moartea mării, căderea cerului — bolţile se rupeau, jumalţul lor albastru se despica, şi Dan se simţi trăsnit şi afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau, popoare de tunete bătrâne, vuirea nemărginirii ce tremura mişcată... O, gând nefericit! aiuri el. — Spasmotic ţinea în mâna lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse mărgeaua pământului de la gâtul Mariei. Ea cădea din braţele lui... ca o salcie neguroasă ce-şi întindea crengile spre el şi striga căzând: "Dane! ce m-ai făcut pe mine?"

Şi un glas răsună în urmă-i: "Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă!..." Supt ca de-un magnet în nemărginire, el cădea ca fulgerul, într-o clipă cale de-o mie de ani. Deodată întunericul dimprejurul lui deveni liniştit, negru-mort, fără sunet şi fără lumină. El deschise cartea, aruncă mărgeaua şi începu a citi: mărgeaua cădea luminoasă prin întuneric şi se desfăşura din ce în ce. Din ce în ce mai mare, mai mare — se lumina — pân o văzu departe asemenea unei lune — şi el cobora cu cartea sub mână nourii groşi, s-apropia de pământ, deja vedea culmile strălucite ale unui oraş, lumini presărate, o noapte văratică cu aerul blond, grădini mirositoare şi... şi îşi deschise ochii.

El se scutură oarecum din somn. Soarele se înălţa ca un glob de aur arzător pe un cer adânc albastru; grădina de desubtul ferestrei în care adormise Dionis era de un verde umed şi răcorit după noaptea cu ploaie, florile împrospătate ridicau în soare cochetele capete copilăroase şi ochii lor plini de reci şi zadarnice lacrimi. În casa de peste drum perdelele albe erau încă lăsate, prin aleile grădinii ei vişinii şi cireşii înfloriţi, salcâmii cu miros dulce tăinuiau cărările risipite într-o viorie şi melancolică umbră.

Fusese vis visul lui cel atât de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toată realitatea omenească? — Perdeaua de vis-ŕ-vis se dete puţin într-o parte şi prin faldurii ei albi apăru un blond cap de copilă. Râdea.

— Maria! şopti el cu inima strânsă. Părul ei cel blond şi împletit în cozi cădea pe spate; o roză de purpură la tâmplă, gura micuţă ca o vişină coaptă şi faţa albă şi roşă ca mărul domnesc. După ce râsese — cine ştie de ce? — ea lăsă perdeaua să recadă.

Dară inima lui se contrase cu violenţă, căci el înţelese sensul, dar şi neputinţa realizării viselor lui. Acuma ştia că iubeşte. "La ce mi-a mai trebuit şi asta? gândi el cu sufletul plin de lacrimi". Nu e destulă mizeria în care am trăit — cel puţin o mizerie fără de dorinţe. Şi prima mea dorinţă şi poate ultima — nerealizabilă! Trăsura cea fină şi amară dimprejurul gurii lui se adânci vădit. Sufletul lui se cutremura la gândirea că nu va putea scutura greutatea acestui amor. Speranţă? el n-o putea avea. O simţire pe care n-o cunoscuse niciodată era ea să se nască cu amorul?

Ea se reivi, surâse. De astă dată trase perdelele sus şi sta cu-o garoafă în mâinuţa ei albă şi privea pare-că pe gânduri în potirul de purpură al florii. — Nepreţuita! şopti el uitându-se la ea. Ah! ea trebuie să fie bună, de ce surâdea, de ce? şi tocmai în fereastră? Oare ea nu-l vedea? Dar dacă-l vedea, dacă aceste zâmbiri aveau o intenţiune... mică, cochetă, însă totuşi? — Redispăru.

Am să-i scriu, s-o rog... s-o rog să nu surâdă, să nu-mi umple sufletul de-o vană, dureroasă iluziune. Asta... nu-mi va refuza ea. E atât de bună; voi ruga-o să fie rea.

Cu-o dureroasă, nemaisimţită voluptate el îi scrise: Stea, Sărac de bunuri, frumuseţe şi spirit, inima mea este atât de bolnavă ca o scânteie de soare noaptea, şi te iubesc. Şi ochii tăi, topite stele a dimineţii, privesc atât de adânc, atât de ferice de adânc în noaptea sufletului meu, cât te visez veghind şi, de dorm, la imaginea luminii lor sunt deştept.

Poţi oare ghici simţirea cu care am scris, înger? ...O nu! În viaţa ta luminoasă nu s-a putut ivi nici umbra măcar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceşte inima. O nimiceşte! Închipuieşte-ţi că dintr-un om cu simţire, dintr-o fiinţă aievea n-ar rămâne nimic decât o lungă, întrupată desperare. Tu nu cunoşti asemenea oameni. Ei nu pot aparţinea cercurilor în care te mişti tu. Ei sunt jos. Când o inimă pierdută-n mizerie, în apăsare, în neputinţă de a cultiva simţiri, căci fiecare din ele îşi găsesc marginile în puterile celui ce le are, când o asemenea inimă şi-ar ridica aspiraţiunile până la tine, şi le-ar ridica fără voinţă, luptând spre a le năduşi, neputând să le reziste, ce-ar simţi un asemenea om? Întristare? Asta nu-i întristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voinţă. Desperarea ucide, această simţire munceşte. Martir este numele amorului meu. În fiecare fibră ruptă este-o nemărginire de dureri; şi nu deodată, fibră cu fibră se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e timp — o asemenea simţire este iadul. Mario! poţi tu să-ţi închipuieşti un asemenea chin fără să plângi — de milă, nu — de îngrozire? De piatră să fie o inimă, este o margine care s-o mişte; de venin să fie un suflet, sunt dureri care trebuie să-l îndulcească, şi nu e durere mai mare decât a mea. De ce sunt eu în lume, când tu ai fost menită să fii? De ce-au căzut ochii mei pe tine, de ce te-am văzut? Orb de-aş fi fost, de cât amar scăpam! De n-aş fi fost defel, scăpam de o viaţă chinuită, pustie, fără de lumină. — Floare! cum surâzi în grădina zilelor tale, fără să ştii că o inimă se rupe; stea! cum luceşti în cerul tău, fără să ştii că un suflet moare. Şi, în neştiinţa ta, eşti şi mai frumoasă, eşti şi mai mult cauza unor crude dureri. Ah! cât eşti de frumoasă şi cu cât eşti, cu atâta mai nefericit sunt, şi cu cât sunt, cu atâta mai frumoasă eşti! — N-am avut speranţe, puţin mi-a păsat; n-am avut dorinţe, nici una-n lume, puţin mi-a păsat; de una am fost capabil, de una, care, să-mi cuprindă toată viaţa mea, şi aceea nerealizabilă, tu! — Oricât de mare ar fi mila ta, până acolo nu se poate coborî. Nu-mi zâmbi! Zâmbetul tău m-ar umple de speranţe vane. A mă iubi nu-ţi este permis, dispreţueşte-mă! te rog! Poate dispreţul tău m-ar omorî şi moartea nu-i nimic pe lângă chinul meu de azi.

Sărut urma pasurilor tale, murii îi sărut pe care au trecut umbra ta, dispreţuieşte-mă! Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândirilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume.

Mario!... aşa-i că astfel te cheamă! nu se poate să te cheme altfel... tu!... nu-ţi pot zice altfel... Adio! Adio!

Şi, cu toate că scrisese, totuşi o speranţă de-o dureroasă dulceaţă, deşartă dar singură, îi ameţea sufletul lui. El îşi închipuia că ea va putea fi a lui. Ea! toată lumea era cuprinsă în acest cuvânt. Când gândea cum i-ar lua capul ei de aur în mâini şi i-ar topi ochii cu sărutările lui, când gândea că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de braţul lui, că ar putea să-i prindă mâinuţa ei albă, să se uite la transparentele-i degete ore întregi, îi venea să nebunească. Ce-i viaţa? El simţea că o oră lângă ea ar plăti mai mult decât toată viaţa. Câtă intensivă, dureroasă, fără de nume fericire într-o oră de amor. Şi cum i-ar vorbi el! Câte numiri ar inventa el, care de care mai îndrăgite, mai fără de înţeles, mai nepomenite, pentru un surâs de pe buzele ei, un surâs în trecere, umbra unei fericitoare cugetări; câtă gratitudine pentru-o privire; câtă recunoştinţă pentru că ar lăsa un moment degeţelele ei dulci în mâinile lui, şi el simţea parecă le trage la inima lui, să le facă a simţi desele şi nemăsuratele-i bătăi, ... ar plânge şi ar râde de fericire, ca un copil, ar nebuni în urmă şi vecinic ar visa aceea oră fără de seamăn.

De unde această simţire nemăsurată, de unde această irezistibilă nebunie? El nu-şi simţea capul, nu-şi simţea inima, toate se învârteau împrejuru-i într-o lumină trandafirie, părea că nu vede decât perdele albe şi de după fiecare se ivea, zâmbind cu o speriată şi copilărească şireţie, capul ei. Înamorat în ea? Asta ar fi fost puţin. Nu în ea, în fiece gândire a ei, în fiece pas, în fiece zâmbet, un înmiit amor. Dumnezeu de-ar fi fost şi-ar fi uitat universul, spre a căuta un altul în ochii ei albaştri; de-ar fi găsit, nu se ştie, ... căutarea ar fi durat vecinic. Cum o iubea! De l-ar fi dispreţuit, ar fi iubit dispreţul ei; o idee de ură a ei ar fi fost cuprinsul amorului lui cât ar fi trăit.

"Ah! zâmbi el c-un fel de dureroasă beţie, de-aş putea s-o sărut, o dată! parecă n-aş mai voi nimic în lume... ori să-i dezmierd mâinile, ori să-i despletesc părul, ori să-i sărut umerii. Îngerul meu!"

El trimisese scrisoarea. Sta în fereastră neliniştit, parecă aştepta sentinţa de moarte, nu ştia ce să gândească, nici gândea ceva, era un amestec fără şir de icoane turburi, îmbătătoare. Ah! el ceruse dispreţ şi spera amor.

Ea se ivi în fereastră. El se retrase după perdea, ca s-o observe. Ochii lui se uscau de ardoare şi sclipeau cu o bolnavă dorinţă; ea se ivi frumoasă, ochii ei cei mari şi adânci erau plini de lacrimi, şi se uită înaintea ei, în mâinile unite şi lăsate în jos ţiind scrisoarea şi în faţă cu-o expresie indecisă, înecată de dorinţa de-a plânge ca un copil vinovat. El se arătă în fereastră, şi ochii ei painjiniţi de lacrimi se îndreptară spre el... adânci, miloşi, plutitori... Ea boţi scrisoarea cu mâna, o duse la inimă... şi... o durere ascuţită, crudă îi pătrunse inima lui; părea că i se rupe viaţa, i se taie în două inima, o negură albă îi cuprinse vederea... ş-apoi nimic... nimic. El căzuse cât era de lung pe podeaua camerei lui.

Copila fugi speriată din fereastră.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Ce scrisoare ţii tu în mână, Mario? Şi cum arăţi tu? Ce ţi-e? zise un bătrân prietenos, care se ivi tocmai atunci în fereastră, ridicând cu mâna lui cea fină bărbia cea rotundă a fetei. Ea cercă a surâde, dar atât de dureros şi atât de îngrijit...

— Arată!... El îi desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mâini... se uită pe ea, şi faţa lui se adânci din ce în ce. Ajunse la semnătură.

— De la cine ai căpătat tu scrisoarea asta, unde locuieşte omul acesta?

Lacrimile o inundară şi ea se aruncă suspinând la gâtul tătâne-său.

— Vezi, zise ea întrerupt, acolo-i sărmanul... în casa cea pustie de peste drum... l-am văzut căzând ca mort pe podele... cine ştie dacă n-a şi murit. Aleargă, tată... poate încă nu-i prea târziu.

— Cum arăta el? întreabă bătrânul, preocupat cum se vede de-o cugetare complicată.

— O! e frumos! zise ea repede... ş-apoi îşi muşcă zâmbind buzele. Se mai ivi încă un om pleşuv şi cu ochelari, cu care bătrânul vorbi repede şi încet, arătându-i scrisoarea. Pleşuvul clătină din căpăţână.

Ei coborâră iute scările şi într-o clipă fură la casa de peste drum. Deşi erau amândoi bătrâni, ei se grăbise astfel încât aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. Ei deschiseră uşa. Dionis era lungit la pământ, părul în dezordine, ochii închişi cu vehemenţă. Pleşuvul îl ridică încet de la pământ şi-i dezgoli pieptul.

— Cât pe ce era să i se rumpă o vână a inimii, zise el încet. Pare foarte sensibil. O bucurie mare l-ar omorî. Nici trebuie să-l trezim măcar... Îl voi cloroforma, ca din leşin să treacă într-un somn adânc.

În vreme ce doctorul (veţi fi ghicit că pleşuvul nostru biped era doctor) vorbea cu sine însuşi, da din cap, ridica sprâncenele şi-şi urnise ochelarii pe frunte, tatăl Mariei fixa portretul din perete. Explicarea în două cuvinte: Persoana juridică care se afla acum pe mâna îngrijitoare a Esculapului nostru avea drepturi asupra unei moşteniri. Dovezi erau asemănarea cu portretul şi multe alte împrejurări care nu ne interesează, legate însă de originea până acum obscură a lui Dionis. Destul că soarta lui materială din momentul acesta era schimbată.

El însuşi era lungit pe pat. Capul ridicat pe perini şi lăsat asupra pieptului, paloarea cea liniştită şi marmorie a feţei contrasta cu părul în dezordine. O mână era strâns apăsată pe inimă, ea comprima convulsiv durerea ce o simţea acolo; cealaltă spânzura pe marginea patului în jos. O manta neagră îl acoperea, prin creţii căreia transpăreau delicatele şi corectele lui forme. Tatăl Mariei se plecă asupra lui şi-l privi cu plăcere, cu intenţie.

— Aha! gândi doctorul cu şireţie.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .