— Am, am instinct de câine:
Să latru până mâine;

Vroi să răspund menirii de câine credincios.
Cei buni pe lângă mine pot trece-n bună pace,
Iar cei răi să se teamă! Eu am cu ei a face,

La ei dau furios,
Am, am, am drit de câine

Să-i latru până mâine.
Aşa bătea-ntr-o noapte în târg la negustor
Un câine păzitor.
— Mă mir — îi zise oaia tot de la acea casă —
Cum nu urăşti lătrând,
Când lumii nici nu-i pasă
De-un câine hămăind
Şi cum poţi tu alege
Pe răi din acei buni?

— Pot, câinele răspunse, eu am instinct, am lege
De-a nu spune minciuni.
Vezi ist trecător simplu ce merge cu pas mare,
Statornic, aşezat;
El este bun, îşi cată de drum cu nepăsare
Şi trece nelătrat.
Dar iată, un rău vine; vezi-l cum tot pândeşte,
Se trage-ncetişor,
În gându-i furtişaguri, prădări închipuieşte,
E gata de-orice crimă, e gata de omor.

O! am să-l latru tare,
Am să-l veghesc la lume spre pildă, spre-nfruntare,
Şi în ograda noastră un pas
Nu am să-l las!
Îmi azvârle o pâine,

Vrea să mă-ademenească pornit de cuget rău:
Îi dispreţuiesc harul, am, am să bat mereu.

Atunci stăpânul casei a alergat la câine,
De care avu noroc,
Căci răul era gata să-l prade dându-i foc;
El netezi dulăul şi-i zise: "Ar fi bine
La-ndatoriri în parte să fim noi toţi ca tine."