În timpul primăverii un tânăr vânător
Ucise-o păsăruică; şi prin a lui urmare

Făcu un rău mai mare,
Căci puii ei rămase sărmani în cuibuşor!
Abia ieşiţi din ouă, goli, cruzi, fără putere,

De-a foamei grea durere
Ei casc din pliscuşoare, cer milă piscuind;
Cer hrană ş-aripi calde, pe mumă rechemând;

                   *

Dar muma nu-i!... Când, iată,
O prea cinstită vulpe pe-acolo se arată
Şi de sub cuib începe a predica aşa:

— Ce inimă-mpietrită nu s-a înduioşa
Văzând aste fiinţe atât de neferice!
Voi, păsări ce zburaţi
În preajmă-le pe-aice,
Cum nu vă înduraţi
Ca să le ajutaţi?..
Tu, cuculeţ, vecine?

Tu schimbi acum la pene şi oare nu-i mai bine
Să le aduci pe toate în cuibul de orfani?
Tu, ciocârlie dragă, ce cânţi a ta plăcere
În leagănu-ţi de zefiri... au, doar, nu simţi durere
De ticăloasa stare acestor sărăimani?
O! tu, mierluşcă dulce, tu trebui să fii bună.

Zburând pe jos adună
Şi adă viermişori
La bieţii puişori.
Iar tu, privighetoare,
Ce cu a ta cântare

Ai fermecat o lume... adoarme-i şi pre ei
În melodii plăcute, în desfătări de zei.
Cu-aşa mijloace bune, cu-a voastră duioşime,

Voi veţi asigura
A lor viitorime,
Şi când ei vor zbura...
Atunci un vântişor

Făcu să aibă vulpea tiulei pe botişor!..

Acel ce-i bun în faptă, la vorbe nu sporeşte;
Tăcând el bine face! Iar cel ce te-asurzeşte
Că de orfani i-e milă, pândindu-i ne-ncetat,

Acela nu-i curat!
Şi oamenii, adese, în fapta generoasă
Sunt vulpea cea duioasă.