Prin nouri, vulturul, spre muntele Ceahlău
Întinse zborul său.
Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se aşează
Şi lumea dedesubt privind, se desfătează.
Un şir de munţi măreţi, Moldova de o parte.
A ei câmpii, păduri, a ei frumoase sate!
Şi ape: Bistriţa, Moldova şi Siret,
Pe şesuri vesele, se văd curgând încet.
— Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume,
Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat;
Cu care mă ridic la înălţimea lumei,

Pe unde nimene a fi n-au cutezat!
Aceste vulturul rosteşte bucuros.
— Da' ştii, prietene, că eşti lăudăros!
Paingul de pe muşchi atunce îi răspunde.
Dar uită-te de vezi: şi eu sunt oare unde?
Se uită vulturul şi vede, înadins,
Paingul lângă el, cum mreaja a întins.

— De unde te-ai luat?
Întreabă el mirat.

Şi cum te-ai târâit?
— Să-ţi spun adevărat,
Paingul au răspuns,
Pe coadă-ţi am venit,
Tu însuţi m-ai adus;

Cu-a mea putere, eu nici aş fi îndrăznit,
Iar de acum nu am de tine trebuinţă.
Aici, statornica să-mi fac vreau locuinţă!...
El bine n-au sfârşit şi un vârtej de vânt,
Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.

Cum socotiţi şi dumneavoastră;
Dar eu gândesc că-n lumea noastră,

Sunt mulţi asemene ca şi paingul meu,
Ce fără ostenele se trag în sus mereu,

De coada unui mare;
Şi cărora le pare

Că singuri vrednicesc şi că li s-au căzut;
Când spre căderea lor
Nu trebuie mai mult,
Decât un vântişor.