Un teişor crescut sub deal, în depărtare,
Odată blestema norocul de uitare,

Aşa zicând:
— Ce fericiţi stejarii sânt!
Din fire înzestraţi,
Puternici ei şi nalţi,
Văd lumea cea frumoasă,
Aproape stau de soare;
Iar eu, o! soartă ticăloasă!
Aici în depărtare
Viaţa-mi am urât.
El bine n-au sfârşit
Şi s-au stârnit furtună, vânt
Şi cerul s-au întunecat
Şi fulgerul au scăpărat.

Prin nouri tunetul se răsturna, trăsnind,
Şi risipind
Acei mai mari
Stejari!

Iar teiul de sub deal era nevătămat.
Atunci el s-au trezit că este vinovat
Şi mulţumind, au zis aşa către noroc:
— Apărătorul meu! Eu de acum te rog
Ca parte liniştii să dăruieşti tu mie
Şi traiul depărtat, drept pravilă să-mi fie,

Pentru că am văzut prea bine
Că cei ce stau la înălţime,
Măcar de sunt şi mari

Şi tari,
Dar pică la pământ
De vânt.