La un ţăran era o vită de măgar,
Cu care el la toţi se lăuda;
Căci în părerea lui prea bine se purta.
Şi pentru că-mprejur era tot codri mari,
Apoi ca nu cumva, păscând, să rătăcească

Măgarul lăudat,
Şi totodată vrând ca să-l împodobească,
Un zurgălău la gât ţăranul i-au legat;
Măgarul s-au făcut măreţ şi îngâmfat.
(De decoraţii el pesemne auzise,

Că prea se fudulise.)
Dar rangul nou au fost lui spre osândă mare.
(Urmează şi la noi această întâmplare.)
Eu însă mai întâi dator sunt să vă spun,
Că în purtări era măgarul nu prea bun;

Iar pân' la zurgălău el bine petrecea.
Prin ţarini, prin grădini, prin curături umbla,

Păştea, se-ndestula;
Ş-apoi cam pe furiş acasă se-ntorcea.
Acum însă mai rău măgarul petrecea.

Pentru că rangul nou,
Sunând prin zurgălău,

Chema când pe vecin cu vro despicătură
Să deie pe măgar afar' din curătură,
Când pe stăpânul său cu jărdia în mână,

Să-l scoată din grădină;
Apoi şi pe jitar,

Să-i rupă coastele cu parul din ogoară,
Încât bietul măgar,
Stâlcit şi osândit, rămase mai să moară.

Şi oamenii acei la rang înaintaţi
Păţesc asemene, când sunt interesaţi;

Pentru că rangul nou,
Lor este zurgălău,
Ce sună de departe
Vădindu-le a lor fapte.