Nevasta
La mama pe când eram,
De lucram, de nu lucram,
Mamei tot dragă eram.
Iar de când m-am măritat
Nici un bine n-am aflat.
De cu ziuă mătur casa,
Aprind focul, gătesc masa,
Aduc apă din fântână
Şi furca n-o las din mână,
Lau copilul, îi dai ţâţă
Şi mulg vaca la portiţă.
Tacă-ţi gura, măi bărbate,
Că, zău, cugetul îmi bate
Din străin să-mi fac un frate
Ca să-mi cate de dreptate.
Un călător străin zice în relaţia voiajului său prin ţările noastre că nu cunoaşte pe lume femei mai harnice ca nevestele românce, şi, în adevăr, dacă vom ţinea seama de tot lucrul ce-l fac ele, afară de lucrul pământului, vom împărtăşi lesne opinia călătorului străin.
Nevasta româncă ţine casa, creşte copiii, face demâncat bărbatului şi îl duce la câmp în orice depărtare s-ar găsi, mulge vaca, îngrijeşte de grădină, de vite, de păsări etc., ţese pânza trebuitoare pentru îmbrăcămintea familiei, strânge cânepa, o topeşte, o bate, o preface în câlţi, o toarce, o ţese; apoi pânza o ghileşte etc. şi, în vremea asta, ea mai face şi boierescul, seceră, prăşeşte cu copilul ei de ţâţă alăture. Copilaşul e ascuns sub o tufă de brusture, la răcoare, şi plânge; mama lui aleargă de-l hrăneşte, apoi iar se apucă de lucru în câmp sub arşiţa soarelui.
Şi, cu toate acestea, nevestele românce sunt vesele, glumeţe şi totdeauna gata la orice treabă. Soiul lor este frumos, însă frumuseţile lor se pierd de timpuriu din cauza lucrului greu al pământului.