Sub poale de codru verde[1]
O zare de foc se vede
Şi la zarea focului
Stau voinicii codrului!
Nu ştiu zece sau cincisprece
Sau peste sută mai trece.
Ştiu că beau vinaţe reci
Şi că frig vreo cinci berbeci.
Dar nu-i frig ei cum se frige,
Ci-i anină prin cârlige
Şi-i întorc prin belciuge
Să le facă carnea dulce.
Iar cum sta şi ospăta
Căpitanul şuiera,
Ei ospăţul şi-l lăsau
Şi la luptă alergau;
Luptau ei cât ce luptau,
Potiraşii alungau,
Da-n codru când se-ntorceau
Nici un os nu mai găseau,
Că-n urma voinicilor
Calcă ceata lupilor
De prin fundul codrilor.

1.    ↑ Unii lăutari cântă această Doină în următorul chip:
Sub poale de codru verde
O zare de foc se vede,
Iar la zarea focului
Stau haiducii codrului,
Nu ştiu zece sau cincisprece
Ori peste sută mai trece,
Ci mi-şi frige un berbece,
Dar nu-l frige cum se frige,
Ci-l înfige în cârlige
Şi-l întoarce prin belciuge
Ca să-i fie carnea dulce.
Sub umbră de păducel
Voinicii mănânc din el
Şi din gură zic astfel:
,,Codre, codre înfrunzit,
Ţine-mă-n tine ferit,
Că nimic nu ţi-am stricat
Şi nu mă simt vinovat:
În tine de când intrai
Numai o creangă tăiai,
Armele de-mi atârnai.
Le-aş fi pus, codre, pe jos,
Dar pământu-i umedos
Şi fierul e ruginos.
Codre, codre, duşman eşti!
Tu voinicii amăgeşti
Şi de duşman nu-i fereşti.
Cât eşti, codre, de frunzos,
Iarna putrezeşti tu jos
Şi voinicii zac la gros!