Trece-un călător şi cântă,
Trece pe-o cărare frântă
Prin câmpia înflorită,
Cu inima veştejită.
El se plânge că-n cea lume
Nime ştie de-al său nume,
Nime nu se îngrijeşte
De e mort ori de trăieşte.
Surioara Magdalină
L-auzea dintr-o grădină,
Şi pe gânduri ea cădea
Şi de dor se aprindea:
,,Călătorule mâhnit,
Şi prin lume rătăcit!
Tu eşti pasăre străină
Care cântă prin grădină
Ş-apoi zboară mai departe
Lăsând inimi înfocate."
,,Surioară mângâioasă!
Mult eşti dulce şi frumoasă!
Ochii-ţi ard şi-ţi arde faţa
Ca garoafa dimineaţa,
Când de rouă-i încărcată
Şi-n lumină se arată."
,,Călătorule mâhnit,
Nu ţi-e calul obosit?"
,,Nu, drăguţă, nicidecum,
Dar e săturat de drum".
Călătorul se oprea,
Nici că mai călătorea!

Există o legendă a unei călugăriţe ce a urmat în codri pe un om necunoscut şi care a fost găsită moartă sub poalele Ceahlăului. Poate ca balada Călătorului să fie începutul acelui drum misterios.