S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării,
S-au dus zilele Babei şi nopţile vegherii[1].
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.

Lumina e mai caldă şi-n inimă pătrunde;
Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pâraiele umflate curg iute şopotind,
Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind.

O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde!
În câmpul veşted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,
Şi sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.

Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un flutur, un clopoţel în floare,
După o iarnă lungă ş-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!

1.    ↑ Românul caracterizează sub forme poetice sau glumeţe toate variaţiile timpului. Astfel, îi place a numi zilele Babei, zilele cele dentâi ale lunei mart (giboulées de Mars), pretinzând că ele sunt nesuferite, ca o babă care se ceartă necontenit, şi plânge, se boceşte şi nu lasă pe nime în pace. Însă adevărata denumire de zilele Babei e bazată pe sărbătoarea Dochiei (baba Dochia), ce cade la începutul lui mart. Acele zile sunt urmate de zilele cocostârcului, a mieilor, a ciocârliei, a rândunelelor etc., care prevestesc reîntoarcerea în ţară a paserilor pribegite de cu toamnă şi epoha naşterii mieilor.