Un faun bătrân, râdea în peştera pustie.
Segrais

O, împărate,
Sânte Gofred!
Tu protegează
Nostru vânat!
Că de vei face
Ce te rugăm,
Un mormânt falnic
Ţi-om înalţa;
Un corn de fildeş
Ş-un baldachin
De stofă nouă,
Vom hărăzi;
Făclii de ceară
Zece vom da.
Deci în genuche
Te rugăm noi
Noi ce ne tragem
Din mândru soi,
Şi suntem nobil
Bun gentilom,
Alexi VI,
Mare burgraf.“ —
Iată ce zise
La cel mormânt,
Burgraf Alexi
Cel mult viteaz.
„Pagiule, plosca
Împle cu vin.
Şi armăsarul
Să mi-l găteşti!
Vânător! du-te
Ca să inviţi
Pe conte; spune-i
Că-l aşteptăm.
Arcaşi, îndată
Vă curăţiţi
Coarnele voastre.
Foarte frumos!
În astă-seară
Numaidecât
Să se gătească
Mare ospăţ.
Haidem, prietini!
Să alergăm
La astă goană
De urşi şi cerbi!“
Pleacă. ? „Adio! “
Soţia lui
Dona Isabela
Râzând i-a zis.
Toţi vânătorii
Nobili şi proşti
Iată pe câmpuri
S-a-mprăştiat.
Preoţi, călugări,
Se duc cu dânşi.
Dar ei în urmă
Mai mult rămân.
Doamne frumoase,
Pagi tinerei,
Curieri ageri,
Nebuni urâţi,
La vânătoare
Veniţi curând;
Însuşi stăpânul
Sună din corn.
Fugiţi, voi ciute,
Căci v-a zărit
Burgraf Alexi,
Cel mult viteaz!
Fugiţi! — Dar iată
Trece un cerb,
Chiar ca un fulger
S-a răpezit.
„Alergaţi fuga.
Oameni şi câni,
De mi-l veţi prinde
Mulţi bani voi da;
Dau şi castelul
Pe leşul lui!
Doamna pădurei!
Fii ajutor,
În tine, zână,
Speranţă am;
Căci tu eşti maica
Celui voinic,
Sor' cu arcaşul
Care-l iubeşti;
Şi tot ce popa
Madonei lui
Îi juruieşte,
Eu îţi voi da;
Dacă a mea mână
Va oborâ,
Cerbul acela
Ce-l văd fugind!“ —
Strigă burgraful,
Şi cânii lui
Au dat navală
La bietul cerb.
Fuge cât poate,
Dar nici un pas
Ogarii harnici
Nu-i dau răgaz.
Adio! rădiuri,
Codri umbroşi,
Livezi frumoase,
De-acum vă las!
Fuge tot fuge no
Cerbul zberând,
Până soseşte
În verde crâng.
Îi dau de urmă
Bunii capăi,
Şi-l ieu la goană
Iuţii ogari.
Iar vânătorii
Caii silesc,
Cu tăioşi pinteni
Hojma-i împung.
S-ascunde cerbul,
Dar ce folos?
Cornul iar sună,
Cânii sosesc.
Unde să fugă?...
Vede un lac.
În el se bagă
Trudit de tot.
Te mai răsuflă
Sărmane aici,
Din lacul cesta
Apă mai bea!
Bea... Dar arcaşii
Arcele-ntind,
Cerbul înoată
Spre cela mal,
Şi după dânsul
Cânii cu toţi
În baltă întră,
Iar îl gonesc.
Iese afară,
Însă acum
Moartea-l aşteaptă.
Şi va peri!
Iată ogarii
L-au apucat.
Şi simte moartea
Ce-i pregătesc.
Mori deci în pace
Sărmane cerb.
Fanfara cântă
Sfârşitul tău!
Şi-n astă-seară
Neapărat
Or să te puie
În lungi frigări.
Dar mori ferice,
Te-a răzbunat
Germana fată!
Conte bătrân,
Se-ntoarce acasă.
Vesel, râzând;
Căci el nu ştie
Ce a păţit;
Că el pe tine
Când te vâna,
Nevast-acasă,
Coarne-i punea;
Şi-în loc să vie
Numai un cerb,
Acum pe poartă
Intrară doi!