Argumentarea necesităţii de Unire a românilor într-un stat naţional C.Stere o expune consecvent şi curajos, chiar în ziua de 27 marie 1918, în şedinţa care urma să voteze Unirea. Trecutul lui revoluţionar, deportarea, ocna, puşcăriile ţariste, drumul lung al pătimirilor îi acordau un drept moral prioritar să judece traectoria istorică a Basarabiei:

„Socot că vorbesc cu domniile voastre ca cu oameni care se conduc de raţiunea oamenilor de stat, care înţeleg situaţia, şi socot că sunt oameni care nu sunt mulţumiţi cu hotărârea luată, dar eu vă rog să vă gândiţi, în faţa cărei dileme trebuie să stea Statul Român, dacă Sfatul Ţării ar respinge ideea unirii?

Domnilor, se poate ca România să renunţe la drepturile sale istorice, la idealurile naţionale şi chiar la dreptul de viaţă, fiindcă fără a avea acces la mare, România nu poate trăi. Să presupunem că din dorinţa de a complace îndoielilor şi conştiinţei minorităţilor Guvernul Român, devenind trădătorul întregului trecut al poporului românesc, ar renunţa la aceasta. Ce ar ieşi din aceasta? Toate poftele vecinilor ar duce în mod inevitabil la aceea, că România, sacrificându-şi viitorul poporului său, ar pune Basarabia în faţa unei necesităţi crude: să fie ruptă în bucăţi de către vecini.

Este admisibil aceasta pentru Basarabia? Şi dacă România nu poate renunţa nici la drepturile sale istorice, nici la idealurile naţionale, nici la interesele de stat, care-i dictează să-şi găsească ieşire la mare, ea va fi nevoită să anexeze Basarabia fără consimţământul nostru sau bazându-se pe alte elemente ale societăţii, anume acele elemente, care de multe ori în viaţa istorică a Basarabiei aveau singuri dreptul de a vorbi în numele ei. Şi dacă unirea s-ar face sub auspiciile elementelor doborâte de noi, la ce ar duce aceasta?

Tot sângele, toate suferinţele din care a ieşit Basarabia liberă ar fi zadarnice.

Această dilemă, domnilor, stă înaintea noastră şi, ca fiu al Basarabiei, eu zic că o asemenea hotărâre ar pune asupra noastră o mare răspundere în faţa urmaşilor noştri, cărora poate le va fi sortit să trăiască din nou toată groaza trecutului nu prea îndepărtat. Poate oare un pretext oarecare, o oarecare creaţiune logică să justifice această răspundere?

Fac apel, domnilor, la conştiinţa domniilor voastre, la răspunsul domniilor voastre!”.

Această alocuţiune C.Stere a rostit-o în limba rusă, ca minoritarii să n-aibă dubii că n-au înţeles corect ceva din cele expuse. Indirect factorul lingvistic a fost utilizat ca un argument suplimentar al unei poziţii bine chibzuite şi echilibrate, care nu mai lasă loc pentru echivoc. Partea a doua a cuvântării sale el a rostit-o în româneşte, pe înţelesul clar al consângenilor:

“Unul din reprezentanţii minorităţilor, un rus, a spus că, dacă se va face unirea Basarabiei cu România, toată intelectualitatea rusească va pleca de aici. Eu respect acest sentiment, fiindcă toate sentimentele sunt legitime, dar omul la care sentimentele de legătură cu această ţară sunt atât de slabe şi şubrede, poate să aibă acelaşi mod de judecată, ca şi populaţia băştinaşă?

Poporul românesc n-a venit în Basarabia din afară, el aici s-a născut, aici a fost acel cazan, unde au fiert şi s-au topit toate acele elemente din care s-a născut poporul român. Noi n-avem unde ne duce şi pe noi nimeni nu ne poate alunga din casa noastră.

Un veac fără sfârşit, noi, plecaţi, tăcuţi, conştienţi de slăbiciunea noastră, noi am dus jugul, un veac întreg limba noastră a fost interzisă, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată, ca o otravă revoluţionară; sacrificii imense făceau aceia, care doreau să-şi însuşească începuturile culturii naţionale.

Şi acuma, când noi vroim să intrăm ca stăpâni în casa noastră, reprezentanţii minorităţilor n-au dreptul moral de a închide uşa în faţa noastră. Nu uitaţi, domnilor, că nu numai chestiunea dreptăţii naţionale, ci şi chestiunea dreptăţii sociale, cere să avem tăria şi hotărârea de a lua asupra noastră răspunderea. Astăzi voi puteţi da poporului pământul cerut de el în condiţiunile acceptabile pentru el şi nimeni nu poate garanta, că mâine voi veţi putea avea această posibilitate.

“Conştiinţa proprie a domniilor voastre să vă lumineze”. "

Onisifor Ghibu apără ideea că însemnătatea principală în evenimentele Basarabiei o avea propaganda ofiţerilor ardeleni printre basarabenii care studiau la Kiev. Acest element el denumeşte „ motorul principal şi hotărâtor al evenimentelor din viaţa Basarabiei(Onisifor Ghibu.De la Basarabia rusească la Basarabia Românească.—Cluj, 1926). Basarabenii de la Kiev s-au pus repede pe punctul de vedere naţional, pur românesc. „Dacă în Basarabia – continue dânsul – n-ar fi acţionat în aceste vremuri extrem de critice şi alţi factori decât cei basarabeni, întreaga mişcare naţională de până aici ar fi rămas o simplă aventură naivă…Sfatul Ţării n-avu norocul să se poată constitui pe baze pur naţionale…Şi aceasta din cauza amestecului revoluţionarilor „ basarabeni veniţi de la Petrograd sub conducerea d-lui Inculeţ”. Dar totuşi mai la vale dânsul recunoaşte, că însuşi înfiinţarea Sfatului Ţării purta caracterul naţional şi chiar românesc. Sufletul Basarabiei se îndrepta spre marea idee naţională datorită „înţelepciunii şi patriotismului armatei române pe de o parte, iar pe de alta a unirii sfinte plămădite în jurul României Nouă”. Mersul de mai departe al evenimentelor dânsul îl redă în modul următor: în ziua de 5 martie regele a primit demisia guvernului Averescu. Stere a crezut că e momentul favorabil „pentru a ruga puterile centrale să se milostivească a întări ele drapelul românesc pe zidurile Chişinăului”. Puterile centrale au convenit ca România, în schimbul Ardealului, Bucovinei, Banatului şi a Dobrogei să-şi anexeze „sub o formă convenabilă şi localnicilor” Basarabia. Restul era făcut de Stere. „Ajutat de marea putere de persuasiune pe care o posedă, izbuti în timp de două zile să determine pe deputaţii moldoveni ai Sfatului Ţării să voteze Unirea. Autorul personal crede, că Unirea a fost „forţată”. Ar fi fost cu totul altceva dacă ea ar fi avut loc în mersul normal, la acea dată când a avut loc unirea Ardealului şi a Bucovinei, adică nu în atmosfera „politicianismului -sectar al Vechiului Regat”, dar al „românismului integral biruitor”. Atunci şi Unirea ar fi fost votată în unanimitate, şi nu cu 2/3 din voturi, după cum a avut loc la 27 martie 1918(Onisifor Ghibu.Cum s-a făcut Unirea Basarabiei.—Sibiu, 1925).”

Şi în fine, cea de a trei teză este expusă de un istoric doct, care are la activ o Istoria Basarabiei, opus care în 1924 era deja la a patra ediţie.

Părerea lui Ion I. Nistor este următoarea. „De formă Basarabia era un stat independent, în realitate însă noua republică n-avea nici organizarea cuvenită şi nici condiţiile de dezvoltare necesare pentru propăşirea unui stat. Fiecare om cu judecată îşi putea da seama că proclamarea republicii nu era decât un expedient vremelnic”. Unica cale de a rezolva problema era numai Unirea. „Gândul acesta nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai lăuntrice ale sufletului fiecărui moldovean adevărat…La privirea steagurilor biruitoare şi a ostaşilor eroici grupaţi sub adumbrirea lor, precum şi în urma propagandei de trezire şi deşteptare a conştiinţei naţionale, ce se făcea pe o scară foarte întinsă, de o pleiadă întreagă de intelectuali români din vechiul Regat, din Ardeal şi din Bucovina, se trezi şi în sufletul moldovenilor dintre Prut şi Nistru şi în deosebi ale conducătorilor lor ideea consolidarităţii naţionale şi dorul de a se reîntoarce în sânul patriei-mame.(Nistor, Ion.Istoria Basarabiei.—Cernăuţi, 1923). Despre rolul lui Stere nu este nici un cuvânt.” "

Dacă în Transilvania şi în Bucovina trăia gândul, că odată şi odată ele se vor uni cu România, trebuie să recunoaştem că aproape nimeni nu credea în învierea Basarabiei, care era socotită pentru vecie pierdută în braţele colosului de la răsărit. Cei o sută şi mai bine de ani de apăsare rusească se părea că stinseseră acolo orice urmă de conştiinţă românească, fără vreo nădejde de întremare.

Şi totuşi în cartea vieţii stătea scris că piatra pe care a nesocotit-o Ziditorul va ajunge piatra din capul unghiului; Basarabia, cea mai înapoiată şi mai înstrăinată provincie românească, a fost cea dintâi care a revenit la trupul naţional, iar ţara clasică a iredentismului daco-roman, Transilvania, fu sortită să fie cea din urmă la ospăţul cel mare al bucuriei.

Onisifor Ghibu

Oricât nu s-ar scrie despre Marea Unire de la 1918, oricâte dovezi şi argumente nu s-ar aduce în favoarea unor legităţi ale istoriei, care au dus la crearea României Mari, totuşi nici cea mai doctă argumentare n-o să spulbere senzaţia de miracol.

Anul 1917 punea în faţa României nu seculara problemă a reîntregirii, ci elementara problemă a supraveţuirii.

Armatele germane au redus dimensiunea ţării la o bună parte din teritoriul Moldovei de odinioară, prefăcând Iaşul în capitală temporară. Emisarii regali, printre care, la acel moment foarte activ s-a dovedit a fi poetul Octavian Goga, căutau insistent un loc în Rusia, unde s-ar putea refugia Casa Regală în cazul când armata germană ar fi ocupat şi Moldova. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat cu regele României şi suita sa dacă ar fi nimerit în cazanul revoluţiei ruse…

Frontul Român începuse să dea fisuri grave în urma revoluţiei din februarie, în urma anarhizării treptate a armatelor ruse, fenomen care culmina cu dezertarea în masă a unităţilor militare. Şi aici e cazul să remarcăm alt miracol, refacerea armatei române, care în 1916 suferise o criză, cum mai rar se întâlneşte în istorie. Dar cu ajutorul aliaţilor şi a eroismului ostăşesc, în scurtă vreme oştirile au compensat uriaşele pierderi, răsturnând cumpăna războiului la Mărăşeşti, Mărăşti şi pe râul Oituz. Deci este firesc ca miracolul renaşterii să-l legăm direct de renaşterea armatei române, care a reuşit treptat să acopere golurile create de dezertarea unităţilor ruseşti."