Fiece popor constituindu-şi identitatea culturală se bazează pe mai multe simboluri, inclusiv pe o băutură, care este și băutura națională a respectivului popor. Moldovenii consideră drept băutură națională − vinul produs din struguri. Pînă a căpăta acest statut, vinul a trecut prin cîteva etape: de băutură istorică, băutură religioasă și băutură preferată la nivel național.

1. Vinul − băutură istorică. Dacă e să trecem în revistă istoria consumului vinului pe teritoriul ţării noastre, trebuie să spunem că cultivarea viţei de vie şi fabricarea acestuia este anterioară, conform mărturiilor timpului, chiar cultivării grîului. Geto-dacii, locuitorii străvechi, preţuiau vinul în mod deosebit, iar viţa de vie era una dintre cele mai de seama bogăţii a lor. Ei obişnuiau să bea vinul turnat în coarne de bou, în ulcele sau chiar în tigve.

Xenopol menţionează, preluînd informaţia de la Homer, că „bărbaţii şi femeile beau vinul după moda scitică, neamestecat cu apă, slujindu-se, în loc de pahare sau căni, de cornuri mari de cerb sau de bou, care treceau din mînă în mînă”. Istoricul Diodor din Sicilia (sec. I î.Hr.) relatează despre ospăţul dat de Dromicheites, conducătorul unei puternice uniuni de triburi geto-dacice, în cinstea prizonierului său, generalul macedonean Lisimah, înfrînt în anul 292 î.Hr., la care oaspeţii au fost serviţi cu vin în cupe de aur şi argint, în timp ce gazdele au băut din vase de lemn şi din cornuri de vite, pentru a demonstra simplitatea şi sobrietatea localnicilor.

Prima menţiune scrisă despre viticultura dacică o avem de la geograful antic Strabo (66 î. Hr). Ea se referea la măsura adoptată de marele rege Burebista (82-44 î.Hr.), acel care a reuşit crearea statului centralizat dac, privind defrişarea viilor. Se presupune, că decizia luată de Burebista, în urma sfatului marelui preot Deceneu, urmărea nu atît ca populaţia să înceteze să consume vin în exces, cît mai ales să facă să dispară tentaţia pe care viile din Dacia o aveau asupra populaţiilor străine care veneau aici, mai cu seama din răsărit, atrase de roadele viilor. Dacii nu numai beau vinul, ci îl şi mîncau, posedînd tehnologia de îngheţare a vinului. Faptul că am moştenit de la daci cultura consumului vinului la diverse ceremonii, ritualuri este incontestabil.

Am moştenit, mai cu seamă, noţiunea că pîinea şi vinul reprezintă „hrana totală”, într-o varianta a legendei despre Baba Dochia, aceasta îi cere lui Dumnezeu de mîncare, subînţelegîndu-se prin aceasta pîine si vin − elemente definitorii ale mîncarii omului din cele mai vechi timpuri.

2. Vinul băutură religioasă. Pîinea şi vinul, grîul şi viţa de vie apar spre exemplu în ceremonialul funerar atît înainte de creştinism cît, mai ales în cel creştin, avînd o semnificaţie deosebită. Mîncînd pîinea şi bînd vinul transformate, în timpul Sfintei Liturghii, în trupul şi sîngele lui Hristos, creştinul se uneşte cu Acesta, făcînd să crească, în acelaşi timp, relaţiile dinlăuntrul unităţii Bisericii ca trup al lui Hristos: „Caci o pîine şi un trup sîntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pîine” (I Cor. 10, 17). Mîncînd din trupul lui Hristos şi bînd sîngele Lui, creştinul gustă din împărăţia Cerurilor încă în timpul vieţii. Deci Vinul este simbolul Sfintei împărtăşanii − al nemuririi. Pîinea fiind prin urmare, viaţa. De asemenea, mai tîrziu vinul se bea cu apă, alt element, care ne duce cu gîndul la „apă vie”, la „rîul şi apa vieţii” (Apocalipsa (22, 1-2)).

Vinul mistic, sîngele lui Hristos, viţa de vie mai sînt şi simbol al fecioriei. Cu atît mai frumoasă peste ani pare asemuirea omului cu viţa de vie, cu ciclul vegetal al acesteia odată încolţită şi îngrijită, dă rod, dar mai ales cu formula vieţii omului şi rostului acestuia pe pămînt: naşterea, căsătoria şi moartea − toate nu fără trudă şi străduinţă.

3. Vinul – băutura naţională a moldovenilor. Odată cu formarea statului moldovenesc, importanţa vinului, a viticulturii continuă să rămînă prioritară ca şi în timpurile precreştine. Arta fabricării vinului în acele timpuri venea mai cu seamă de pe la mănăstiri, din gospodăriile boiereşti, dar şi răzeşii fabricau vin de consum curent.

În secolele al XVIII-XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea în mediul țărănesc se producea atîta vin cît să asigure necesitățile familiei și doar în cazuri deosebite – comercializării. Fiecare familie pregătea o cantitate anumită de vin, cît putea obține din viile pe care le deținea. Acesta ajungea pentru necesitățile cotidiene și sărbătorești ale familiei, corelate direct proporțional. Chiar dacă familia consuma zilnic vin − „cîte un pahar, de poftă de mîncare” sau „cîte un pahar de sănătate, că sporește sîngele”, mai ales iarna, cînd e frig, totuși, cea mai mare cantitate era păstrată pentru consum de sărbători. Vinul era rezervat pentru a face nunți, cumetrii, pentru a marca toate sărbătorile de peste an, a face clăci și pentru rînduiala înmormîntărilor și pomenirilor.

În context social vinul este o băutură care unește oamenii. Conform moralității populare „numai bețivul bea singur”. Ceilalți cinstesc vinul cu oamenii, de dragul oamenilor. Toate obiceiurile și ceremoniile sînt însoțite de cinstirea vinului ca parte a ospitalității. În plus oamenii din acest spațiu, fiind purtători ai ospitalității, găsesc întotdeauna un motiv pentru a închina un pahar de băutură, prilej de cinstire a unui pahar de vin poate fi orice intrarea unui om în gospodăria altuia. Viața comunitară oferă o sumedenie de asemenea motive în zilele de sărbătoare și în cele obișnuite. Întărirea relațiilor de rudenie, de prietenie, stabilirea unor noi relații, discutarea unor probleme, căutarea soluțiilor, limpezirea sau depășirea vechilor supărări, elaborarea înțelegerilor, realizarea unui împrumut, finalizarea unei activități și multe altele intră în acest repertoriu. Vinul se cinstește, întîi de toate, cu oamenii cunoscuți, dragi, cu cei, care predispun la o stare sufletească deosebită.

Fiecare dintre obiceiuri, ritualuri au o anumită măsura în ce priveşte consumul băuturii, fiind foarte importantă. Pe vremuri vorniceii invitau oamenii la nuntă, propunîndu-le celor mai de seamă să bea vin din ploscă, în semn de mare respect. Conform etichetei tradiționale nici bărbații și cu atît mai mult femeile, nu aveau voie să bea mult. În secolele precedente, mesenii erau serviți cu un singur pahar (paharul era de 50 g sau mai tîrziu 100 g, numit stopcuţă sau degetar) dintr-un capăt al mesei în celălalt. Cu timpul acest obicei s-a schimbat și fiecare mesean avea paharul său. Au existat multe reguli care normau cinstirea vinului, acestea deosebindu-se mai mult sau mai puțin de la localitate la localitate. Cu atît mai mult era reglementat comportamentul față de băutură al principalilor actanți ai acestor rituri. Ca etapă de trecere de la vechea rînduială a paharelor, chiar dacă pe masă erau vase cu băutură, se considera rușine să-ți torni singur în pahar. În același timp, cei care nu se pot reține, pentru că nu mai predomină moralitatea de altă dată, își permit libertatea de a bea mai mult, pînă întrec măsura, adică se îmbată. Dar „cine bea pînă la îmbătare, nume bun în lume n-are”.

Consumul vinului reprezintă un complex cultural de mare reprezentanță, manifestîndu-se în rituri, obiceiuri și ceremonii – conținuturi de mare profunzime ale unei filozofii și etici populare, marcate de gîndirea mitică, credințe și datini.