La urma urmei, de ce nu? Evenimente ştiinţifice mai mult sau mai puţin recente pe unii conving, pe alţii, ba; odată cu informaţiile revelate se induce, barem, îndoiala asupra paternităţii unor priorităţi crezute definitiv asumate. Sigur că poate fi vorba şi despre exagerări. L-am cunoscut personal pe Iosif Constantin Drăgan; preţuindu-i interesul pentru istoria veche a românilor, nu poţi evita constatarea că anumite generalizări n-au susţinere temeinică până la capăt şi încă s-ar mai cuvenite catalogate în rândul ipotezelor de lucru. Pe dl Napoleon Săvescu, româno-americanul care se zbate de decenii spre a atrage atenţia asupra unor posibile priorităţi româneşti, nu-l ştiu decât din scris. Dacă şi-n cazul lui (ori mai ales în cazul lui) încape suspiciunea unei lipse de măsură datorată patimii investite în demonstraţii, nu-i cu putinţă să ignori soliditatea probatoriului adus în susţinerea multor teze – mai ales când apar consistente dovezi de sprijin al unor somităţi din străinătate.

Anul trecut s-a deschis la „Institutul pentru studiul lumii antice” al Universităţii din Manhattan o expoziţie cuprinzând artefacte identificate de arheologi pe actualul teritoriu al Bulgariei, Republicii Moldova şi ţării noastre (80% provin din România). Declaraţia directorului Institutului, Roger S. Bagnall, uimeşte pur şi simplu: „Foarte mulţi arheologi nu auziseră de aceste vechi culturi europene”! Cel mai prestigios ziar american, The New York Times, scria, într-un articol din secţiunea „Science”: „Înaintea gloriei care a fost Grecia şi Roma, înainte chiar de primele oraşe ale Mesopotamiei sau a templelor de le valea Nilului, au trăit în valea de jos a Dunării şi la poalele Balcanilor oameni care au fost primii în artă, tehnologie şi comerţ la mare distanţă”. Titlul articolului: „O cultură pierdută, scoasă din obscuritate”.

Faţă de opinii atât de tranşant înfăţişate, exclamaţia lui Napoleon Săvescu „Nu suntem urmaşii Romei!” (ci i-am precedat pe romani!) nu mai trebuie  privită numaidecât ca o excentricitate de sorginte naţionalistă!

Alt autor, Marija Ghimbutas („The living goddiesses”), este preocupat de tăbliţele de la Tărtăria, pe care le consideră nici mai mult nici mai puţin decât primul mesaj scris din istoria omenirii! Datate ca aparţinând perioadei 5300-5200 înainte de Hristos, ciudatele inscripţii ar demonstra că nu sumerienii au inventat scrierea... sumeriană, ci locuitorii de atunci ai spaţiului carpato-dunărean. Revelaţiile de la Tărtăria nefiind singulare: Sofia Turna a găsit tăbliţele în 1874 (le-a prezentat la Congresul de la Berlin patronat de Schliemann, descoperitorul Troiei), după care Miloje Vasici a săpat la Vince, lângă Beograd, în 1908-1926, identificând figurine şi vase cu inscripţii asemănătoare celor din Lesbos, apoi Jovan Todorovic, continuând investigaţiile în aceeaşi arie, descoperă alte sute de inscripţii (le-a publicat în 1961), pentru ca Nicolai Vlasa să afle, tot în situl Vince, plăcuţe similare celor de la Tărtăria. Ar mai fi de adăugat vasul cu inscripţii găsit la Gradeşniţa (Bulgaria) şi fusaiola, de asemenea inscripţionată, de la Kosovska Mitroviţa (fosta Iugoslavie) – piesa o comentează I.C. Drăgan în „Istoria românilor”.

Cum a primit veştile lumea ştiinţifică europeană? Simplu: aceste inscripţii nu fac decât să imite artefacte ale unor popoare mai civilizate (M.S.F. Sinclaire Hood). Pentru ce (şi de ce) ar fi imitat locuitorul Transilvaniei inscripţii sumeriene ce aveau să apară... câteva mii de ani mai târziu, foarte greu de spus!

Dacă încă nu se poate afirma că suntem primii în Europa, ba chiar şi-n lume, deţinând priorităţi culturale greu contestabile, putem fi absolut siguri că, acum, ne situăm pe ultimele locuri în Europa în atâtea şi-atâtea domenii...