Pe Manuc Bei il in gasim in lista de dragomani, alturi de Wojciech Bobowski, Ioan Gheorghe Caragea, Armand-Pierre Caussin de Perceval, Charles Simon Clermont-Ganneau, Gaspar Graziani, Alexandru Matei Ghica, Alexandru Vodă Ipsilanti, Nicolae Mavrocordat, Constantin Moruzi, Johann Amadeus Franz de Paula, baron de Thugut,Ștefan Vogoride (Wikipeddia) -  "dragoman" desemnand o funcție cumulând îndatoriri de traducător, interpret și ghid oficial în state și alte entități politice din Orientul Mijlociu.Statutul unui dragoman era în mod special prestigios în cadrul Imperiului Otoman, situație în care funcția încorpora atribuții diplomatice — în speță, în domeniul relațiilor dintre Înalta Poartă și statele aparținând lumii creștine. Cu timpul, a devenit obișnuință ca majoritatea voievozilor fanarioți din Țara Românească  și Moldova (cca. 1711-1821) să ocupe inițial poziția de dragoman - ceea ce nu i-a împiedicat pe mulți dintre ei să devină implicați în conspirații anti-otomane si au pus umarul ca jumatatea der Est a Tarii Moldovei sa ajunga in Imperiul Rus. Manuc Bei n-a fost unicul “dragoman” si “bei” “tradator” – s-au mai “remarcat” si alti dragomani care tinteau sa puna mana pe Scaunul Moldovei sau a Valahiei.
Sfartecarea Moldovei ar fi avut in spate  TRADAREA din partea marelui dragoman al Portii, Dumitrache Moruzi care impreuna cu fratele sau Panaiot au vandut diplomatilor rus scrisoare a lui Napoleon catre Sultan, in care il sfatuia sa nu cedeze teritorii in tratativele cu rusii. Turcii au cedat Basarabia numai fiindca nu au cunoscut scrisoarea lui Napoleon, fapt pentru care fratii tradatori au fost executati de turci.De mentionat ca  , dragomanul Porții Dumitrache  era frate si cu  Alexandru Moruzi, care (la fel ca dragomanul Alexandru Vodă Ipsilanti)  de mai multe ori a domnit ba in Valahia, ba in Moldova, schimband scaunul mai des decat sotile si rematcandu-se prin intrigi  impotriva Frantei, care in final au adus la injumatatirea Moldovei.

Fara ajutorul elitei valahe diplomatia rusa n-avea de unde cunoaste de numele pur-valah de " Basarabia", absolut necunoscut in Europa, pe care l-au strecurat in Tratatul  de pace in locul numelui de "Bugeac"|(cu hotarte bine definite si cunosacute in Europa inca din "Descrierea Moldovei" a lui Dimitrie Cantemir). 

 Relatarea autorului despre Basarabia se începe cu materialul „Leizar Şiman, personaj hotinean”. Nu il reproduc in continuare, la fel şi reportajul „Întîmplări  într-o sinagogă” de la Hotin. Peste doi ani de la apariţia cărţii, in septembrie 1941, unii oameni, prezentaţi subiectiv şi deformat in aceste pagini, vor fi deportaţi in lagărele din Transnistria. Autorul parcă presimte mersul evenimentelor şi anticipîndu-le caută să aducă opiniei publice „justificări” a politicii de discriminare a regimului Antonescu faţă de Basarabia şi basarabeni.

                           GEO  BOGZA: BASARABIA - ŢARĂ DE PAMÎNT

 (continuare)

SÎMBĂTA dimineaţa PE STRĂZILE HOTINULUI

      Hotin e cel mai de nord şl mal ciudat oraş al Busarabiel. Nu prin existenţa unor elemente noi, neobişnuite, care să izbească ochiul călătorului şi să-l impresioneze. Ci ochiul călătorului e izbit, şi impresia de ciudăţenie se naşte tocmai prin absenţa  unei întregi serii de lucruri pe care eram deprinşi să nu le disociem de noţiunea oraşului. La Hotin, pentru prima oară, lipsesc. Şi prin absenţa lor, oraşul e ciudat şi straniu, dezorientînd îri prima clipă călătorul.

     Ştiam pînă acum că oraşul e o aglomerare de case şi de fiinţe omeneşti. Îngrămădire de uliţe. Concentrare. Orizont limitat. Nicăieri ca la Hotin n-am avut mal bine, mai puternic, sentimentul pustiului şi al pustietății!

     De pe oricare din străzile lui, atît de exagerat de largi, ochii cad peste o nesfîrşită desfăşurare de cîmpii, imensităţi geografice, trezind ideea unei infinite pustietăţi. Şi de invazia acestei pustietăţi oraşul nu e apărat cu nimic, cu nici un fel de barieră. El e în aşa fel construit, încît cîmpiile de dinafară pătrund pînă în inima lui, continuînd prin mijlocul oraşului, şi răzbind în partea cealaltă, tălăzuirea lor infinită. Oamenii care îşi trăiesc viaţa umblînd pe străzile lui, in realitate sînt în contact direct şi plutesc pe tălăzuirea acestor cîmpii, cum ar pluti o barcă pe valurile unei mări care ar fi pătruns între casele orasului.

     Pustiul şi singurătatea pătrund în oraş prin toate străzile, ating într-o unduire uşoară sufletele oamenilor şi trec mai departe. Dar ce e mai ciudat, e că tot timpul cît pustietatea traversează oraşul, în loc ca să fie atenuată de prezenţa caselor şi a oamenilor, e dimpotrivă amplificată; străbătîndu-i pe aceştia, ea îşi găseşte un motiv de mai mare rezonanţă, de, mai desăvîrsită afirmare. In orice punct al oraşului Hotin, impresia de pustiu şi de singurătate e mai mare chiar de cît întru-un cîmp, sau într-o pădure. E, pentru că aici pustietatea cîştigă în amploare, ca o armată de microbi care ar da peste un organism şi l-ar descompune, ca un ger de cîteva zeci de grade care ar întîlni un trup şi l-ar îngheţa. Toţi oamenii din Hotin sînt victimele pustietăţii. Şi pustietatea se manifestă pe străzile oraşului cu o intensitate nemalîntilnită.

     Toate oraşele pe care le ştiam pină acum, oriunde ar fi fost ele, păreau nişte realităţi închise, o forţă centripetă le concentra şi le făcea să se disloce de restul naturii; blocuri de sine stătătoare. În oricare din aceste oraşe, un nou echilibru de forţe le delimita, le rupea de restul naturii, închizîndu-le realităţilor de dincolo de barierile lor. Oricare oraş dar mai ales acelea din Ardeal, burguri medievale, unde fiecare casă, fiecare piatră arată că totul a fost construit ca oamenii să se închidă, şi nu numai fiziceşte, înăuntrul lor.

     Hotin e singurul oraş deschis. Mai mult încă în tot cuprinsul lui domneşte principiul deschiderii, întreaga lui structură strigă tot timpul că e deschisă, cheamă înăuntrul acestei deschideri lucrurile care se află în afară. E un oraş femeie, un oraş care nu se închide în sine, ci se desface, aşteaptă ceva dedinafară. Aşa e clădit, pe malurile Nistrului, Hotinul. Şi toată singurătatea, tot pustiul care e de jur-împrejur, pătrunde în el pînă în adîncime.

     Această mare şl nouă realitate ml s-a făcut cu-noscută de la început, din clipa cind automobilul care mă aducea In lungul cîmpurilor, a ieşit in oraş. Dm clipa and automobilul a ieşit in oraş Asa a fost ajungerea noastră în Hotln, primul contactai acest oraş. O ieşire. Cum dintr-un fluviu vapoarele ies in mare. Trecere din dimensiuni mai strinse, într-altele mai largi, fără limită. Ieşire. Am ieşit de pe şoseaua judeţeană, înăuntrul oraşului Hotin.

     Pina aproape de oraş, şoseaua se desfăşura obişnuit. Doi metri intr-o parte, doi în alta. Apoi şanţurile şi şirul stilpilor de telefon. Cadru cunoscut, limitat, şosea ca toate şoselele. Şi la un moment dat, marginile ei au început să fugă în părţi, să se depărteze subit, vertiginos. Şoseaua se lărgea, se revărsa in strada principală a Hotinului. Ca un fluviu care se revarsă in mare.

     Cîti metri să aibă, în lăţime, strada principală a Hotinului? O sută, două, cine poate şti? Dar e atît de largă, incit stîlpii de lumină electrică puşi la margine, tot la mijloc vin. Intre ei şi pereţii caselor, mai rămîne un larg bulevard. De pe o parte a străzii nu se poate distinge decît aproximativ ceea ce se petrece pe cealaltă. În schimb, cînd încerci să o traversezi, din mijlocul ei vezi deodată cîmpiile vaste de peste Nistru şi o tălăzuire interioară te cuprinde, parcă ai pluti singur într-o barcă, pe ape pustii şi nesfîrşite.

     Cînd strada ajunge în capul celălalt al oraşului, se strîmtează din nou, redevine normală. E ca un lung intestin umflat la mijloc, ca un rîu care devine baltă şi apoi iar continuă să fie rîu. In jurul acestei umflături sînt aşezate casele Hotinului.

     A bîntuit pe aici, acum o săptămînă, vreun incendiu şi a nimicit oraşul? Casele par scăpate dintr-un cataclism recent, dintr-o furtună care le-a zgîlţîit din temelii şi le-a şubrezit pe toate. Mici, pipernicite, scălîmbăiate. Jumătate din ele au rămas netencuite, cu cărămizile învechite, coşcovite, legate între ele cu pămint. De pe altele a căzut tencuiala şi au rămas aşa. Tot ceea ce se strică, nu mai e reparat la loc. O fereastră dacă se sparge, e lipită cu hîrtie. Treptele unei scări dacă se rup, nu sînt înlocuite. Omul face pasul mai mare şi sare pe cele care au rămas. Pare un oraş vechi, stricat, aruncat la gunoi.

     Sîmbătă dimineaţa, sînt trase aproape toate obloanele prăvăliilor de pe strada principală. Oraşul pare atunci şi mai pustiu. Cît despre prăvălii, le cunosc de ieri. A trebuit să vin aici, pentru a căpăta înţelesul cuvîntului dugheană. Fără să le vezi, nu-ţi ipoţi da seama ce e cu ele. Acum ştiu care e deose-jbirea dintr-un magazin şi o dugheană. Magazine nu sînt la Hotin. Numai dughene. Intr-un magazin, intri de-a dreptul din stradă, ai sub picioare scînduri netede pe care mergi, te afli înconjurat de rafturi. In magazinul cel mai periferic.

     La Hotin, în cea mai din centru dughiana. trebuie să te apleci cînd intri şi pe urmă cobori cîteva trepte, ca într-o peşteră, îndată, un miros de mucegai te înconjoară. Scîndurile de pe jos au scorburi ; pe unde au fost mai moi s-au tocit de tot, pînă au dat de pămînt; au rămas numai nodurile, destul de numeroase, ca un arhipelag de insule. Un clopoţel ruginit, agăţat cu o bucată de pînză de ferăstrău, deasupra uşii,  sună cînd ai deschis-o. După cîteva clipe o altă uşă din fund se deschide şi negustorul apare, întotdeauna foarte bătrîn. El se apropie zgribulit, cu spatele înfăşurat într-un şal gros, cu picioarele băgate în şoşoni. Afară arde soarele. Aici te cuprinde dintr-o dată frigul. Cîteva mături agăţate deasupra, par stalactite. Peşteră şi cavou. Un om, înviat din lumea morţilor, vine să-ţi vîndă. Iată-i căciulită neagră, de mort, in cap. Iatâ-i dinţii de aur cocliţi. El vine aproape şi îl poţi privi mai bine. Miinile şubrede, cu vinele umflate, tremură, pe jumătate galbene, pe jumătate învineţite. Ochii tulburi, apoşi, se văd după ochelarii agăţaţi de urechi. Ochelarii! Urechile ! Ochelarii par să fie din primele modele ale lumii, prinşi cu o sîrmă ruginită, care merge să se piardă după urechile năpădite de păr, ca o curte pustie de bălării. Părul face vîr-teje, urcă pe ele ca o ederă, le înconjoară, stufişurî ale fizionomiei. Apoi coboară pe fălci în jos, se agaţă de gît şi se revarsă peste piept, împrăştiat în aer.

     Bărbi negre, sure, năclătite, murdare. Bărbile oamenilor din Basarabia! In această abundenţă de păr, gura e o tăietură orizontală, şi atunci cind se deschide, neagră, pare o gură de prăpastie.

     Și omul îţi spune bună ziua. Dar înainte de a-i spune ce vrei să cumperi, ochii îţi aleargă, fără sa vrei, pe gîtul lui zbîrcit, tăiat de mii de riduri care jfac între ele toate figurile geometriei, poligoane, trapeze, triunghiuri. Şi omul îşi tremură mina pe deasupra galantarului prăfuit, deschide capacul. Hainele pe care le poartă par că stau pe el, fără să le mai fi scos vreodată, de douăzeci de ani. Ce poţi să cumperi de la acest om mort ? Şi totuşi acolo în galantarul lui, era o comoară de lucruri interesante, pe care nu le-ai fi putut găsi în prăvăliile niciunui alt oraş din lume. Pastă de dinţi de dinainte de război. Păpuşi de porţelan de lungimea unui deget. Gulere şi manşete de celuloid. Butoni de gît, atît de vechi, atît de ruginiţi, cum nici la gunoi nu pot fi găsiţi. Tăbliţe de piatră pentru şcolari. Un metru. Un brici. Un calendar din 1924, cu banderola netăiată, intact, la iveală printre lucrurile de vîn-zare. Şi negustorul nu s-a înşelat ţinîndu-1 zece ani în galantar. Din toate lucrurile pe care le avea de vînzare, am cumpărat calendarul. E în trei limbi. Româneşte, ruseşte şi evreieşte.

     Am văzut în alte dughene, săpunuri de toaletă, galbene, cu o banderolă pe care scria Paris cu litere aurite. Săpunul se uscase, se coşcovise, îmbătrinise, iar banderola părea o inscripţie mortuară. Un secol trecut dacă vreţi să-l descoperiţi, căutaţi-1 în galantarele prăvăliilor din Hotin. Veţi găsi, pătate de muşte, roase de molii, panglici din acelaşi rulou din care au cumpărat miresele de-acum treizeci de ani. Intr-o asemenea dugheană se află o cutie cu cuie din tare au vîndut pe rînd trei generaţii fără să se tern mine. Aşa e la Hotin. Un borcan cu dulceaţă, dacă face o fată, îi ajunge pînă se mărită. Cite o linguriţă de fiecare peţitor.

     In sîmbăta aceasta, pe strada mare, aproape toate obloanele sint trase. In dosul lor, negustorii bâtrini râmîn ei singuri şi cu moartea. Afară e soare. Miroase a urina de cal. E mirosul specific al Hotinului îl am în nări de cum am sosit. Prin mijlocul acestei străzi largi, trec in libertate porci, vaci, iar ţăranii care vin în oraş, aici trag cu căruţele şi deshamâ caii. Dimineaţa soarele usucă bălţile de umezeală, Şi vîntul poarta mirosul în toate părţile. Pe celelalte străzi, lăturalnice, aproape in toate curţile sînt cai și bălţi de urina. Oameni se văd arare ori. Cu cizme cu barbă, cu şapcă şi cu rubască. Cutreier stradă după stradă. Toate sint largi şl nepietruite. Fîşii de pămint, între case. In tot Hotinul nu există o singură stropitoare. Praful e pe străzi, nesupărat de nimeni, în toată libertatea. Aici nu există miracolul robinetului de bronz, pe care ii întorci şi curge apă. Oraşul are contact cu pămîntul, numai la suprafaţă. Douăzeci de centrimetri în adîncjme şi se termină. Pe dedesuptul Hotinului, nu e încă un oraş subteran, misterios şi necesar, împletire de condu cte de plumb, fire de telefon şi canaturi de scurgere cum ştim noi în celelalte oraşe. Sub Hotin e pămint, numai pămînt. Iar în privinţa apei, sînt sacalele

     E foărte veche, de cînd s-au iscat tîrgurile, instituţia sacalei şi a sacagiilor, îndată după război, am apucat-o la Galaţi şi la Constanţa. O regăsesc retrasă la Hotin. Un butoi pe două roate hodorogite. Cel mai bătrîn om din oraş. Şi un cal caduc, decăzut pe ultima treaptă a vitalităţii şi a ierarhiei sociale. Sacaua hodorogeşte prin glodurile drumului.  Moş Petre să-mi aduci şi mie una, îl întîmpină o gospodină.   Moş Petre  trage de hăţurile calului, îl i opreşte din buze : tbrr, oiş, tbr. Sacaua a încremeniu în drum. Gospodina repetă propunerea. Moş Petre apleacă într-o parte capul, cum fac curcile cînd se uita la soare. Nu înţelege. E puţin cam surd. Calul e chior.  Sacaua e spartă. Femeia  iese din curte afară şi se apropie de el. Să-mi aduci şi mie apă. Moş Petre. Apă? Ţi-aduc. Azi sau mîine ? Ba azi, că am de spălat rufe, pleacă ăla micu la regiment. Hehe, reghiment, gîngăveşte din gingiile flasce Moş Petre, şi-i arde una cu biciul gloabei. Sacaua smunceşte, începe să hodorogească înfundat, în vreme ce căldarea agăţată la urmă, zdrăngăneşte metalic Moş Petre se duce într-un nor de praf.

     Aproape de templul evreiesc este o fintînă. Tbrr, oiş, tbr. Şi sacaua se opreşte frîngîndu-se, parcă i s-a rupt în două şira spinării. Calul urinează, tentat de balta pe care a găsit-o dedesupt. Stropii galbeni ţîşnesc peste ghizdurile fîntînii. Moş Petre coboară, începe să încarce. Căldarea e spartă în fund, se urinează şi ea, lung şi subţire. Cizmele lui Moş Petre se umplu mai repede cu apă decîţ sacaua. El se face că nu bagă de seamă, încarcă înainte. Mîna-i bătrînă, păroasă, ţine încleştată toarta găleţii. Calul se apără cu coada de muşte.

     Din partea cealaltă a străzii vine o femeie îmbrăcată în negru. In dreptul fîntînii îşi încetineşte pasul, pare că şovăie. Pe urmă, după ce priveşte odată de jur-împrejur, o zbugheşte înăuntrul unei curţi. Această mişcare isteaţă, de căprioară, îi dezvăluie vîrsta. Douăzeci, douăzeci şi doi de ani. După mersul şovăitor cu care venise, părea mai mult. Privesc casa. Descopăr o firmă ştearsă, de moaşe, încep să înţeleg. în clipa aceea iese din casă o femeie, vine la fîntînă să ia apă într-o găleată. E scurtă, grasă, are mustăţi, părul dat pe spate şi tuns. Pare să aibă patruzeci de ani. Tip clasic de tirgoveaţă. A luat apă, s-a întors în casă. O mînă aşează mai bine perdelele la fereşti. Era ora unsprezece dimineaţa.

     Viaţa e peste tot la fel. Moş Petre s-a suit din nou pe scîndura care serveşte de capră, şi a atins calul cu biciul.

     Sacaua a pornit hodorogind. Moş Petre să-mi aduci şi mie, după masă. Viaţa e peste tot la fel. Aceleaşi păcate,  aceleaşi pete de sînge, de puroi şi de murdărie. Şi Moş Petre cară apă cu sacaua pentru a spăla păcatele, bubele, petele de sînge ale vieţii. Cinci lei sacaua.

     Dacă ar trebui să găsesc un cuvînt sub a cărui zodie să pun piaţa de alimente a Hotinului, acesta n-ar putea fi decît: grosolănia. Grosolani sunt oamenii care vînd, grosolani acei care cumpără. Grosolane prăvăliile şi grosolană, foarte grosolană, marfa. Aşa după cum dincolo, pe strada principală cu prăvălii evreieşti, semnul sub care ele îsi duc eistenţa este miyeria, mucegaiul şi moartea, aşa după cum acolo totul pare că ţine de o viziune stranie a lumii, de un coşmar talmudic, de lucruri negîndite încă, de precepte şi formule fatidice; aici viaţa curge rustică, simplă, legată de pămînt, murdară.

     Dar e încă o mare deosebire între murdăria oamenilor din centru şi a bădăranilor de aici. Murdţria bărbaţilor, a femeilor şi a fetelor evreice, murdşria dughenilor şi a caselor ăn carestau, e un semn de moarte şi de mare tristeţe, o toamnă umedă, interioară; dureroase şi penibile corespondenţe sînt între murdţria în care îşi duc viaţa ţi stările sufleteşti chinuitoare, dedinăuntru. La oamenii grosolani de aici, e murdărie pur şi simplu, fără nici un altfel de considerent, fără exasperare interioară, fără scrîşnet şi sentiment al penibilului. Ei sînt murdari şi fericiţi, ca nişte porci într-o baie de noroi. Dincolo, murdăria era mizerie, ghettou şi moarte. Aici e semnul vieţii, al unei puternice vitalităţi, Pe obraz, pe gît, pe mîini, murdăria le stă în straturi groase, ca un rînd de solzi. Şi dedesupt, oamenii plesnesc de sănătate. Părul le curge în şuvoaie năclăite, barba unsă cu grăsime e plină de muşte, hainele îmbîcsite în ultimul hal, cu tot ce au putut aduna pe ele. Dar oamenii care le poartă, merg atît de grosolan, par nişte trunchiuri de copac, păroşi, bărboşi, plini de muşchi, neciopliţi, încît iţi dai seama că viaţa e de partea lor.

      O viață primitivă, elementară, tot atît de grosolană și de necioplită ca și mîinile ciolănoase ale acestor mujici, ca şi picioarele lor greoaie, încălţate cu cizme care cântăresc o sută de kilograme. Viaţa e de partea lor. Viaţa neciopîită. grosolană, tot atiti de necioplită şi de grosolană ca şi hohotul de rîs, ca şi moravurile acestor ruşi, acestor mujici din piaţa de alimente a Hotinului.

     Dincolo era tăcere, mucegai și moarte. Aici e zarvă, viata curge intr-un zumzet de stup uriaş, in care ar bîzîi, nu albine, ci bărzăuni groşi. Să nu uităm că ruşii sînt poporul care a dat lumii cei mai profunzi başi.

     Poporul acesta biziie acum in piaţă, ca in stup uriaş de bărzăuni. Femeile sint acelea care vînd. Bărbaţii n-au nici un fel de treabă, se plimbă de colo pină colo, mai aduc cîte un cal, îi pipăie picioarele, ii trag cîte un ghiont in burtă. Trec in circiuma de alături, dau pe gît o duşcă de ţuică şi apoi iar se adun roată calului. Au ei ce au cu caii. Un cal, o rubaşcă, o pereche de cizme şi o şapcă cu cozoroc rotund. Un rus.

     În cîrciumă se mănîncă şi se bea zdravăn. Carne de porc friptă şi rachiu cu paharul. La o masă lungă de brad, mujicii stau înşiraţi pe bănci. Niciunuia nu-i trece prin minte că ar putea fi vorba să se spele, înainte de a începe să mănînce. Un ritual, pa i se îndeplineşte înainte de masă, apoi acela e deplin religios. Semnul crucii, larg, apăsat, cu degetele strinse, cu aceeaşi grosolănie vitală, substanţială în toate celelalte gesturi şi acţiuni. Şi cu mîinile lor groase, aspre, crăpate, apucă pîinea şi o frîng în douâ- fundul fiecărui gest se simte cum zace viaţa greoaie, fertilă aşa cum zace nămolul în fundul fluviilor.

     Afară, zarva tirgului continua. Femeile îmbrobodite cu basmale, tipuri desăvîrşite de cumetre. fac caz de marfa lor, caută să şi-o desfacă, o laudă, se extaziază de admiraţie în faţa ei, gura nu le tace o singură clipă. Tirgul, ca tot ce e basarabean, e orizontal; In lung, in întins contact cu pămîntul, Femeile sint aşezate pe nişte scăunele mici, peste care poalele rochiei rovărsîndu-se le acoperă, încît nu se mai văd. Par nişte cloşte pe ouă. Marfa e întinsă pe pămint în faţa fiecăreia. Sint cîteva zeci de cumetre şi fiecare şi-a adus marfa în tîrnă. Cîte puţin. Două, trei legături de ceapă. Tot atîtea kilograme de cartofi, aşezaţi intr-o grămăjoară. Cîteva felii de slănină. Iar unele din ele, au de vînzare pîine. Le-au făcut singure, la ele acasă, cîte şapte, opt bucăţi intr-un cuptor şi au venit să le vindă. E cel mai primitiv, mai elementar comerţ.

     Cu mult mai ciudate par femeile care vînd altfel de lucruri decît de ale mîncării. Iată o bâtrinică tăcută, aşezată cu demnitate pe scăunaş, aşteptînd liniştita şi gravă, clienţii. In faţa ei, lungite pe pămint, o pereche de cizme. O pereche de cizme e un lucru zdravăn, o realitate, nu un fleac oarecare.

     Tot îmbrobodită la cap cu basma, este şi vînzătoarca de icoane. Aceasta e singura care are prăvălie. Un fel de gheretă, din cîteva şipci şi două rogojini. Interiorul e împodobit cu icoane. Maica Domnului şi Sfintul Nicolae predomină. Icoane simple, unele de tinichea:

- Se vinde marfa mătuşica?

- Nu se vinde maică, nu se vinde. Pe aici oamenii s-au lepădat de chipul Fecioarei. S-au făcut baptişti, milenişti, fel de fel de secte. Se schimbă lumea. Dincolo, aud că s-au lepădat de tot. Şi bătrîna arată, cu un gest al capului, cîmpiile nesfîrşite ale Rusiei care încep peste un kilometru, dincolo de Nistru.

- Trece o zi întreagă fără să vinzi o icoană, mătuşico ?

- Trece maică, trece şi cîte o saptamînă.

     Am cumpărat un calendar de-acum zece ani. Să cumpăr şi o icoană?

- Cîte parale asta, cu Sfîntul Nicolae, mătuşica ?

(va urma)

razesu:

#109 razesu

Cuvintele cu care se descrie un oarecare eveniment pot fi diferite. Da, referitor la relatiile dintre principate se poate spune si , esenta e aceias - dorinta de a domina.
Eu la fel nu ma indoesc ca elitele moldovenesti din simt patriotic au contribuit la unirea principatelor, insa: a) majoritatea lor a fost nu absoluta si b) timpul a aratat ca moldova a perdut ritmul de dezvoltare dupa aceasta unire

lvl100:

Vezi tu mai Nicoara , de aia i se zice "moldovenism primitiv" . Pentru ca de multe idei snt clar adresate fie fanaticilor ( care ar crede absolut orice) or analfabetilor.

Vezi tu Cifra(sa am ertare, dar nu stiu cum sa te numesc)  "romanismul agresiv" de aia si se numeste asa , fiindca voi daca nu aveti argumente treceti la demagogie, insulte si injosiri :(


lvl100:

Daca ar fi sa judecam dupa ideea ta ( de fapt cea care ti-a fost servita unsa frumos pe o felie de paine si acum ca un elev silitor ne-o reciti noua ca pe o poezie la sedinta cu parinitii) cam 90% din statele lumii sunt "artificiale" si n-ar trebuii sa existe.

 Iata ideea mea exprimata deacum: //Dar trebue sa recunoastem ca majoritatea tarilor au aparut in urma intrigilor sau prin foc si sabie, din acest punct de vedere cazul Romaniei este unul normal.// - unde este si care este subiectul discutiei? Voi nu puteti intelege un lucru - pe timpul urss Romania era un tabu, nu se discuta nimic, chiar si la orele de istorie se trecea fugitiv despre <regimul burghezo-mosieresc roman>  si toata informatia despre romani pe care o am eu este batrinii si calculatorul, care a aparut dupa destramarea urss