După stricarea Troadei, în vreme ce rămăşiţurile zidurilor, a capiştilor şi a palaturilor sale încă abureau şi când supt aceste năruiri văpsite de sânge, Priam, norodul şi copiii săi erau îngropaţi, când femeia şi fiicele sale se duceau în robie să slujească pe nişte biruitori fuduli şi când aceşti însuşi biruitori erau să pieie, unii în palaturile lor, alţii pe mări, unde cu ticăloşii să umble din ţărm în ţărm, în voia valurilor, a vânturilor şi a furtunilor, — în sfârşit, când pe câmpii Troadei, Ahilevs, Hector fiul lui Telamon erau culcaţi în ţărnă şi că o mulţime de eroi amestecau duşmănească lor ţărnă într-un singur mare mormânt, Elena şi cu Menelau, împăcaţi împreună, se întorceau cu linişte şi cu chef la Lachedemonia şi, jăluindu-se cu dulceaţă că el au putut-o crede necredincioasă, el cerându-şi iertăciune că au crezut nişte arătări înşelătoare şi făgăduind că nu se va mai îndoi de dragostea, nici de credinţa sa, amândoi, în sfârşit, trăind cel mai frumos al lumii, părându-le puţin numai rău că pentru un aşa mic lucru au urmat atâta huiet, trecând însă printre Chiclade, ei au fost răpeziţi de o straşnică furtună. şi, cum ei vedeau minuntul în care corabia lor era să se sfărâme de stâncele ostrovului Co, ei au făcut o rugăciune lui Posidon:

— O, cel mai nestatornic din nemuritori, i-au zis încetişor Elena, ajută o femeie care îţi samănă.

La aceste cuvinte ea i-au afierosit o pirostie de aur, pe care o scăpase din prada Troadei, şi i-au aruncat-o în mare. îndată marea s-au liniştit. Aşadar, 600 ani după aceea, cum o corabie de la Milet trecea pe lângă ostrovul Co, în minuntul ce un pescar al ostrovului arunca mreaja sa în mare, milesienii cari erau în corabie au zis pescarului să li vândă ceea ce într-un noroc se va găsi în mreaja sa. El s-au primit, şi în fundul mrejii, când au scos-o, s-au aflat pirostia Elenei. Pricină necurmată între Co şi Milet pentru această comoară, unii zicând că pescarul nu înţelesese să vândă decât peştele ce l-ar prinde; ceilalţi împrotivindu-se că el vânduse tot. Războiul era să urmeze. Pentru ca să scape de această nenorocire, au alergat la Pithia, şi oracolul i-au împăcat, poruncind să se deie dar celui mai înţelept dintre înţelepţi. Dar care era cel mai înţelept dintre înţelepţi? Această întrebare nu era mai puţin grea de a se deslega decât aceea a mrejii. Au socotit mult pentru ca să ştie la care din cei şapte înţelepţi care înfloreau atuncea să deie protimisis.

— Ei ne vor lămuri ei însuşi pentru alegere, au zis unul din sfetnici. Să începem de la cel mai de aproape. Thales este la Milet: să mergem ca să-i punem înainte să primească darul nostru.

— O tu, i-au zis ei, al căruia duh au pătruns în sânul naturii şi i-au luat cele mai adânci taine, tu, care ai descoperit că apa este singur elementul şi că ea este principiul celorlalte stihii; tu, carele dai lumii un suflet peste tot şi care socoteşti că acest suflet este împreunat şi fireşte lipit la materie, după cum sufletul omului este lipit la trupul său, dacă toate aceste sunt adevărate, dumnezeiescule Thales, primeşte de la noi această pirostie de aur, pe care Apolon ni porunceşte să o afierosim celui mai înţelept dintre înţelepţi.

— Prietenii mei, au răspuns Thales, dacă toate aceste ar fi adevărate, dacă aş fi eu însumi încredinţat şi dacă aceea ce eu învăţ aş înţelege bine, m-aş socoti cu adevărat înţelept. Dar eu în zădar am vrut să găsesc enigma cea mare a firii: nici afară de mine, nici în mine însumi eu nu văd mai curat decât voi. Eu vă spui acole secretul şcolii, căci, cu Apolon, fiindcă el vă trimete, nu este nimic de a ascunde. Eu am cercat să fac foc cu apă, dar eu sunt încă de a înţelege cum în soare apa face un iaz de lumină. Sufletul care am vrut să-l dau lumii pentru ca să regularisesc mişcările şi să mişc orânduielile sale, ar fi fără îndoială un frumos lucru, dacă eu aş putea să-mi tălmăcesc cum acest suflet lumesc este tot acelaşi în vultur şi în cioară, în tigru şi în elefant. Dar acesta este nodul carele mă opreşte; aceasta este singurarea fiinţii sale şi felurimea cea nesfârşită a acestor metamorfosări care întunecă înţelegerea mea. Perierghia nu-i ştiinţă, şi învăţăturile în care eu mă adâncesc sunt de acele poate în care rezonul cel slab al omului nu va afla niciodată decât un haos fără margeni şi o lată întunerecime. Aceea ce o numesc înţelepciunea mea ar putea deci să nu fie decât nebunia mea. Căci aceasta este nebunie decât a vrea să cunoască aceea ce nu este dat omului ca să ştie. Cu toate acestea, pentru ca să nu gonesc ucenicii mei şi cum, poate, după vremi, vreun colţ al pânzei cei mari poate fi ridicat, eu li dau pilda nădejdii şi a curajului. Dar, în cărarea ce eu li trag, eu adeseori mă rătăcesc însumi, şi eu nu ştiu mai mult unde sunt. Duceţi afierosirea voastră la Solon. El este care merge drept la folos; învăţătura lui este aceea a omului, şi scoposul lui este de a face mii bun, mai drept şi mai fericit.

Solii ambarcarisiţi pentru Atena, s-au dus să vadă pe Solon şi, numindu-l cel mai înţelept dintre înţelepţi, ei i-au dat pirostia cea de aur.

— Tocma bine aţi nemerit minuntul, le-au zis puitorul pravilelor Athenei, eu sunt gata să nebunesc; eu vin dinlocul obştesc unde nu am văzut decât nişte nemulţămiţi. Oamenii mării se jâluiesc că am favorisit pe oamenii de la ţară, aceia mă învinovăţesc că am prea purtat grijă de târgoveţi, şi în politie încă-i şi mai rău; fieştecare ar vrea pravile făcute în favorul său şi spre păgubirea celoralalţi. Dar încă tot nu-i nimic, căci şi în însuşi casa mea, eu nu sunt niciodată în pace. Voi vedeţi această tânără roabă care se mânie şi plânge într-un colţ. Aceasta-i un mic drac; ea îmi răstoarnă capul. Ea încă nu-i de l8 ani, şi aceasta mă ocărăşte, şi aceasta vrea să aibă mai multă minte decât mine.

— Aşa, aşa, au zis Glicheria, am de o mie de ori mai multă, căci încalte eu sunt dreaptă, eu nu năcăjesc pe nimeni, şi eu las pe fieştecare să facă ce-i place. La aceste cuvinte lacrămile iar s-au îndoit.

— Îi păcat de a o măhni, au zis unul din deputaţi, căci ea este atâta de frumoasă, — cu adevărat frumoasă. şi crede că este. Dar ea nu ştie că răutatea sa o face slută.

— Ei bine, dacă sunt slută, au răspuns supărată, de ce nu mă vinzi? Ce nu mă laşi să mă duc?

— Şi unde te vei duce, mică nebună? Care este stăpânul care va fi aşa de bun şi aşa de milostiv ca mine?

— Ce bunătate, ce milă— care nu-mi laşi cea mai mică slobozenie?

— Şi ştiţi voi, au urmat Solon, care este slobozenia ce ea o cere? Aceea de a vedea la mine un mic obraznic pe care îl iubeşte şi care tot una umblă primprejurul casei mele. îndată cum ies pentru ca să mă duc la Sfat sau la Lichion, într-acelaşi minunt soseşte; el este primit şi, când îi prind împreună, ea îmi zice pentru dezvinovăţirea lui, că-i mai tânâr şi mai frumos decât mine.

— Cu adevărat, au strigat ea, el îi mai tânăr şi mai frumos. Cheamă-l ca să vedem, şi ca aceşti străini să ne judece.

— Lipseşte, necinstite, au zis Solon mânios, şi să nu te mai aud.

— Acest neastâmpărat pe care ea îl iubeşte, au urmat el, este un tânăr om cu numele Pisistrat, pentru carele am avut mii de bunătăţi, pe care l-am învăţat şi care îşi bate Joc de învăţăturile şi de pravilele mele şi de pravilele tale! Aşa de a purure îmi pofteşte acest cuvânt al Schitului Anaharsis cum că pravilele sunt o mreajă a paingului, în care muscuţele se prind, iar prin care muştile cele mari vor scăpa totdeauna.

— Şi de ce nu-ţi închizi uşa la acest obraznic?

— Bine, de-i voi închide uşa, va intra pe fereastă. De aţi şti câtu-i de meşter şi de înşelător! El au câştigat pe toţi robii mei; rugăciunile, lacrămile şi darurile nu-l costisesc nimica. El îi plin de duh şi de plăceri; şi eu însumi, când îl ascult, el are darul de a mă linişti. — îi multă nevoie, îmi zice el, cinstitul meu dascăl, să ne sfădim pentru o roabă? Dacă noi am fi: dumneata tânăr ca mine şi eu bătrân ca dumneata, nu ţi-aş lăsa-o? Vezi care mai bine din noi amândoi poate să-i placă!

— Voi simţiţi că aceste rezoane sunt supărătoare. şi pe urmă, dacă-l voi desnădăjdui, el va merge să mă învinovăţească, să mă propovăduiască prin norod. Va zice că-s amorezat şi zuliar. Cât îi de tânăr însă, el are mai mult credit decât mine; el ascultă pe cei nemulţămiţi, îi adună, îi desmiardă şi pe urmă vine să-mi spuie că nu voi face nimic cu acest norod, dacă el nu se va amesteca; că, lăsând pe atinei la fireasca lor isteţime, eu nu-i cunosc; că ei sunt zădărnici, uşori, nebuni, capriţioşi, nemulţămitori, prieteni ai neoterismosurilor; că ei nu vor face decât numai nebunii, dacă nu vor avea în capul lor un om isteţ şi statornic, care să-i ştie povăţui, că acest om va fi el.

— Iată un nebun foarte hotărât, au zis solii.

— Şi foarte primejdios, au urmat Solon. El are, după cum v-am mai spus, meşteşugul de a linguşi obştea, şi acesta este meşteşugul de a o stăpâni. El se laudă, el spune că o va în văii ca cu o mreajă, şi după ce m-au mâniat prin înfricoşările sale, el mă defăima că nu-l iubesc şi se jură pe cei mai mari dumnezei că eu voi fi totdeauna prietenul său, deşi far voia mea. Voi vedeţi că un om care se tulbură aşa şi se sinchiseşte de două tinere capetenu este înţeleptul ce voi îl căutaţi. Vă sfătuiesc să vă adresarisiţi la Thales Milesianul, căci el îşi stăpâneşte sufletul în pace şi este fericit cu sine însuşi.

— Noi de la dânsul am început, au răspuns deputaţii, dar şi el ca şi tine, ne-au mărturisit nebunia sa.

— Şi oare are şi el o mică roabă care să-l facă să turbeze, un rău care să i-o desmierde şi un norod neânduplecat pe care nu-l poate pune la cale?

— Ba nu, dar el are tot atâta năcaz în părechea elementurilor, cât ai şi tu a ocârmui pe oameni, şi el zice că nebunia sa este de a vrea să tălmăcească aceea ce nu înţelege.

— Duceţi-vă deci la Bias, au adaus Solon; acela trăieste în linişte şi deoparte în mica lui cetate a Prienei. El tălmăceşte numai enigmele craiului de Eghipet şi logogrifurile craiului de Ethiopia. Cât pentru tainele firii, el declariseşte că nu înţelege nimica. El lasă să meargă lumea după cum merge, fără să vreie să o puie el la cale, şi pentru ca să fie mai slobod de nevoi şi de griji, ci s-au lăsat de învăţătură, după cum şi de bogăţie. Ei s-au dus deci la Bias.

— Ah, domnilor, le-au zis el, văzându-i intrând la dânsul, fără îndoială îmi aduceţi vreo bună veste. Nu cumva mi-aţi găsit câinele? Nu cumva ştiţi cine mi l-au furat?

Solii i-au spus că ei nu ştiau nimica.

— Care pricină deci, i-au întrebat cu un aer mâhnit, vă aduce la mine?

Ei i-au spus că din partea oracolului de la Delfi i-au adus o pirostie de aur.

— O pirostie de aur, mie! Ce să fac cu dânsa? Ah, oracolul, care le ştie toate, să-mi spuie cine mi-au luat câinele. Numai acest prieten aveam în lume, şi şi de dânsul m-au lipsit. Ce barbaricească neomenire! Eu nu mai vreau nimica, li lăsasem toate: cinste, noroc, slujbă; eu nu ceream nimic, eu îmi lucram singur grădina şi ogoraşul. Câinele meu era lângă mine, noi ne iubeam, noi eram fericiţi de a trăi şi de a vorbi împreuna. Zavistnicii n-au putut şine vadă bucurându-ne mult de această fericire. Ei ne-au despărţit; ei mi-au furat câinele, singurul meu prieten. Ei poate l-or fi ucis!... Nu, nu este nici o pedeapsă aşa mare pentru o aşa cumplire.

— Fără îndoială, au zis unul din milesieni, prăpădirea unui câine credincios este o nenorocire; dar această nenorocire este ea aşa mare?

— Aşa prea mare pentru mine, care nu mai am nimica. Nu este neplăcere pe care să nu o sufăr fără să supăr lumea, nici cerul de jalobele mele. Amelisit în cetatea mea, după ce am mântuit-o, rău ascultat în sfaturi, eu m-am tras din trebile publice şi m-am ţinut în colţul meu. Eu am cercat o judecată nedreaptă, eu am pierdut-o şi n-am zis nimica. Femeia mea m-au înşelat; n-am zis nici un cuvânt nimăruia; copiii mei m-au lăsat; i-am iertat. Aceasta-i îndestulă răbdare. şi când vin ca să-mi ieie încă bietul meu câine, este, socotesc, prea firesc ca statornicia mea să se strice. Ea au venit în vârf şi nu mai pot.

— Ce, se poate, i-au zis unul din soli, ca aceasta să fie stânca celui mai înţelept din oameni?

— Celui mai înţelept. şi pentru ce trebuie ca să fiu? Nu sunt dat ca să fiu. O, nu, eu nu sunt atâta de nebun pentru aceasta.

— Cu toate acestea, dacă noi întrebăm cine este cel mai înţelept dintre înţelepţi fieştecare va răspunde: Bias!

— Bias! Bias! Ei vorbesc după plăcerea lor, şi dacă Bias se mâhneşte când i-au luat câinele, ei ar fi toţi înspăimântaţi. Nu, Bias nu este decât un om bun căruia îi fac rău şi care simţeşte răul care îi face. De vroiţi pe unul mai statornic şi cu un suflet tare, pe care nici o nenorocire încă nu l-au ajuns, mergeţi de aflaţi pe spartiatul Chilon.

— Să mergem deci la Lachedemona, au zis deputaţii. şi sosind ei, au întrebat unde este locuinţa acestui om atât de vestit prin înţelepciunea şi statornicia sa. Le-au răspuns că s-au dus la Pisa să privească la jocurile olimpiceşti. Călătoresc deci cu grabă şi sosesc tocmai în ziua când se filonichisea preţul luptei şi al pigmahiei împrejurul amfiteatrului.

Ei întreabă unde poate fi Chilon. Li-l arată deci cu totul ocuparisit de lupta între doi atleţi, dintre cari era unul fiul său Epimelid şi celalalt vestitul Glicon, biruitor odată la jocurile alergării. Ochii spartiatului înfocaţi şi ţintuiţi priveau toate mişcă rile amânduror luptătorilor. Necazul luptei era ca cum ar fi fost tipărit în bătaia muşchilor trupului său, mişcarea sprâncenelor sale însemna mişcările amândurora, fruntea sa curgea de sudoare, mâinile sale, răzimate fiind pe genunchi, se întindeau de câte ori fiul său strângea pe protivnicul său, şi el se cutremura de câte ori îl vedea lunecând sau împiedecându-se. La mai mult de un ceas de cât ţinea lupta şi se îndoia în puteri, când în sfârşit Glicon au picat, şi tot împrejurul au răsunat de aceste cuvinte: „Epimelid, fiul lui Chilon, biruitor la lupta trântei“.

Părintele atunci, mai năcăjit de osteneala războiului şi mai obosit decât fiul său, pică fără mişcare şi fără glas în braţele vecinilor săi. L-au socotit mort de bucurie; vestea încă au şi mers în vreo câteva cetăţi ale Eladei. Dar adevărul era că au leşinat şi că l-au dus în cortul său având pe obraz gălbeneala morţii. După ce au dobândit iarăşi simţirile sale şi au îmbrăţişat pe fiul său, solii s-au înfăţişat şi, socotind să-i vestească un triumf încă mai de laudă, ei i-au dat pirostia cea de aur, pe care Apolon o hotărâse celui mai înţelept dintre înţelepţi.

— Va bateţi Joc de mine, le-au răspuns spartiatul, ori pesemne nu ştiţi că cel mai înţelept este acela ce stăpâneşte sufletul său întru o asămănare statornică, fără să lase să se stăpânească niciodată de nici una din aceste patimi? Eu am stricat vreo câteva, şi din cele mai înfricoşate, precum ambiţia, zavistia, pofta cea peste măsură, mânia şi iată că eu am picat supt aceea de care mă păzeam mai puţin. Norocul au aflat locul meu cel slab; el m-au dat spre teatru la toată Elada după cum un copil de care s-au jucat, şi deci acum au venit să mă vadă în stare să mori de bucurie pentru cel mai zadarnic din favorurile sale.

— Nimica nu este mai firesc şi mai de iertare, i-au răspuns solii, decât acest sentiment într-un părinte. — Ei nu, au urmat el, nu: eu nu mă linguşesc. Aceasta nu-i decât slăbiciune. Ce, pentru că fiul meu are în muşchi mai multă tărie şi virtute decât un altul, am eu atâta de puţină tărie în suflet ca să pic în sincopă, când el s-au vestit biruitor în jocurile trântei? Ce ar fi fost deci, dacă după un război, eu l-aş fi văzut viind biruitor în braţele mele, acoperit de sânge şi de praf? Acel care se lasă să se stăpânească de norocul cel bun, ar şti mult mai rău încă să sufere pe cel rău. şi ce vor zice de mine femeile Lachedemonei, ele care cu atâta răceală mulţămesc dumnezeilor când li aduc pe fiii lor pătrunşi de lovituri, întinşi pe o pavăză? Mergeţi, ascultaţi-mă, de vă daţi preţul înţelepciunii la megieşul meu Fison care nu este ca mine un bătrân neputincios şi zadarnic.

Fison era un soi de urs din pustie, şi atâta de sălbatec, încât vecinii lui de abia îndrăzneau să-i vorbească. Solii, heretisindu-l, i-au dat pirostia cea de aur pe care Apolon o hotărâ pentru cel mai înţelept dintre înţelepţi.

— Căutaţi-vă de drum, le-au răspuns el cu un aer sălbatec. Apolon cunoaşte pe oameni; eu nu sunt nicicum înţeleptul la care vă trimete, şi eu mâncarea nu mi-o fierb pe pirostie de aur.

—Este ştiut, i-au zis ei, că tu defăimi bogăţiile, lenevia şi poftele, că tu dai însuşi spartiaţilor pilde unei vieţi cumplite şi că, în singurătatea ta, călcând în picioare răutăţile, desfătările şi zădărniciile acestei lumi, ai asupra tuturor simţurilor tale împărăţia unui rezon slobod şi puterea unui suflet mare. Pentru aceasta deci noi socotim să ascultăm oracolul, dându-ţi această pirostie ca un dar rânduit celui mai înţelept din oameni.

— Eu l-aş primi, le-au zis el, dacă eu aş crede că este în mine o a patra parte din ceea ce voi ziceţi. Dar nu se poate cineva face mai bun decât este cu un Dumnezeu care vede aşa de curat în suflet, îmi zic: urâtor de oameni şi aşa sunt. Dar, dacă eu urăsc oamenii, eu nu mă deosebesc dintr-aceastâ ură obştească. şi nu este nimeni de care să fiu mai nemulţămit decât de mine însumi.

— Eşti prea măsurat, i-au zis ei.

— Ba nu, dar eu sunt drept. La început eu am cunoscut că omul politicesc este o minune înfăţişată, şi, socotind să mă fac mai bun şi mai fericit eu m-am făcut sălbatec. Supărarea, neodihna şi tristeţa m-au scos din această înşelăciune. Dar nu mai era vreme: haractirul meu se auzise şi, pentru ca să-l ţiiu, eu l-am mai silit încă. Eu întrec afstirotita spartiaţilor voştri, şi eu trec pentru a defăima mai cu mare fudulie decât ei însuşi averile pe care nu le am. Dar pentru ce să-mi pară rău de a şti că într-alt loc se bucură de aceste mincinoase averi de care eu mă lipsesc? Ce rău îmi pricinuiesc meşteşugurile Corintului şi ale Atenelor, luxul Asiei şi desfrânările de la Sibaris? Eu nu pot fi un adevărat înţelept, căci am prea multe fantasii. Dac-aş fi fericit eu însumi în înfrânarea mea, pentru ce mă voi micşura că au fost fericit altul în avuţii? şi cu un alt methodos decât eu? Eu mi-am zis adeseori că, dacă toată Elada ar avea năravurile Spartei, Sparta ar fi robită. După norocire pentru dânsa, megieşii ei sunt femeietici; ar fi trebuit să mă bucur că într-alt loc au năravuri desfrânate, şi pentru aceea nici o dată eu nu gândesc la aceste sărbători, la aceste privelişti, la aceste adunări pe care oamenii cei slăbănogi obişnuiesc, fără să-mi fie ciudă. şi, pentru ca să mă mângâi, cere trebuinţa să-mi zic în sine: acolo-i deci

Înţelepciunea? O, nu; aceasta-i trufia care sufere şi care se răsplăteşte de înfrânările ce ea îşi pune. Un adevărat înţelept ar fi acela care, mulţămit de soarta ce dumnezeii, norocul său, alegerea a însuşi rezonului său şi-ar fi orânduit în parte, ar lăsa, fără să se tulbure, să trăiască toată lumea după pofta sa. Pentru mine, aceea ce-mi mişcă inima, eu simţesc aceea ce o mâhneşte, şi eu aflu întru adevăr că în fundul misantropiei mele zavistia au ascuns răutatea sa! Nu mă mai siliţi deci de a primi un preţ ce nu mi se cuvine şi căutaţi în ostrovul Rodos dacă Cleobul de la Lindos nu va fi omul ce voi căutaţi. El gustă bunătăţile vieţii măsurat şi cu linişte, având bogăţii pe care el le metahiriseşte bine şi de care nu se stăpâneşte. El este fericit şi slobod, şi el află bine ca toţi să fie fericiţi şi slobozi ca el.

— Are dreptate, au zis solii, omul care ştie să se bucure mai bine fără să înşele trebuie să fie întru adevăr cel mai înţelept.
şi ei s-au dus la Lindos, tocma în vremea când Cleobulse pusese în capul pricinilor obştii.

Sosind supt sala unui palat, ei au văzut că vine la dânşii cu un pas măsurat o tânără şi frumoasă persoană, îmbrăcată cu înţelepciune, cu o rochie de in, mai albă decât omătul, şi încinsă cu o cordea albastră deschisă pe supt sân. Părul ei cel negru făcea valuri primprejurul grumazului său celui mai alb decât fildeşul, şi pe faţa sa strălucea în toată blândeţa sa haractirul bunătăţii.

Aceasta era minunata Evmetis, una dintre aceste femei vestite, a căreia pomenire vremea se vede că au avut purtarea de grijă de a o păzi. Fiică fiind a lui Cleobul, norodul făcea haz a o numi Cleobulina. Credincios sfetnic al părintelui său, ea îi făcea slava, ea-i era dragostea. După ce deputaţii s-au făcut cunoscuţi străinilor, le-au zis ea, băgându-i înlăuntrul palatului:

— Nu vă supăraţi dacă tatăl meu vă face să aşteptaţi, într-acest ceas el ascultă pe norodul său. ştiu că nu veţi voi ca el să scurteze pentru voi cea mai sfântă din faptele sale. Dar, îndată ce va fi slobod, eu vă voi da de ştire. După aceea, vorovind cu dânşii asupra năravurilor, a pravilelor, a obiceiurilor, a neguţătoriei, despre alianţele şi rivalităţile a feliuri de noroade ale Eladei, ea au arătat atâta ştiinţă şi un haractir de duh cu atâta mai presus de vrâsta sa, încât ei umblau să-i deie pirostia pe care venea să o afierosească tatălui ei.

— Ah, ţi se cuvine, i-au zis ei, vrednică de mirare Evmetis, arătarea ce Thales ţi-au dat la Corint, în palatul lui Periandru, zicând că tu erai vrednică de a ocârmui un mare stat! Fericit, fără îndoială, fericit este norodul ce este supus unui părinte a căruia tu eşti fiica! Acest crai trebuie să fie înţeleptul cel adevărat, la care oracolul lui Apolon ni porunceşte să-i ducem acest dar. şi atunci ei i-au povestit întâmplarea pirostiei de aur.

— Ah, le-au zis ea, întăi că tatăl meu nu o va primi. El şi-au făcut lui o aşa de înaltă idee de cea adevărată înţelepciune, încât el este departe de a socoti că o va putea ajunge vreodată.

Zicând aceste cuvinte, ea au văzut norodul ducându-se prin sala palatului. şi după ce au paratirisit cu perierghie
toate feţele:

— Cerule, să fii binecuvântat, au zis ea; toţi se duc mulţămiţi!

Atunce, cu un pas uşor, s-au întors cătră tatăl său.

— Ah, i-au zis Cleobul obosit de osteneală, nu mai pot. Ah, măcar să tot zici, poate cineva ţinea aceşti oameni?Ar vrea toţi să stăpânească. Nu este nici unul care să nu socotească, că dându-mi glasul său, el mi-au lăsat locul său, sau care măcar să nu creadă cum că ar trebui să aibă şi ei loc în Divanurile mele. Ei sunt toţi politici, militari, dascăli a pravilelor, neguţători; ce ştiu? şi totdeauna cel mai nătărău este mai lipit de ideea lui.

Cleobulina, îmbrăţişându-l cu dulce bucurie:

— Nu-i nimic, părintele meu, încă puţină răbdare! Duhul cel obştesc este rar, şi iubirea de sine este proastă. Se ştie dar, dacă toată lumea ar fi înţeleaptă, nu ar mai avea trebuinţă de ocârmuitor. I-ai ascultat pe toţi?

— Aşa, pe nime n-am trecut cu vederea.

— Aşadar, curaj! Ei se vor face mai înţelepţi şi se vor lăsa a se face fericiţi. Acum vino de primeşte pe nişte străini cari te aşteaptă, şi cari primeşte-i, fiind din delficescul Apolon. Zic că vin în numele lui să-ţi deie un dar de mult preţ. După ce solii de la Co şi de la Milet au spus cuvântul lor, Cleobul, înspăimântat, tulburat de cinstea ce îi da:

— Ce, le-au zis el, nu aveţi un Thales la Milet, un Bias la Priena, un Solon la Atena, la Lachedemonia un Chilon, un Fison, mai înţelepţi decât mine?

— Ce vrei, i-au răspuns unul din milesieni, noi i-am văzut pe toţi. Ei îşi trimet slava ca o roată de la unul la altul. Nu este nici unul carele să voiască a zice că este înţelept, şi fieştecare dintr-înşii pretinderiseşte că are partea slăbiciunii şi a nebuniei sale.

— Dar eu, au zis Cleobul, nu am pe a mea? înţelepciunea mea de care voi vorbiţi, iată-o, au urmat ci, arătând pe fiica sa: a ei diathesis dulce şi împăcătoare linişteşte amărâmea duhului şi a năravurilor mele. Vedeţi acest aer deschis, adunat şi simţitor, această prostie, această plăcere în petrecerea sa, această tinereţă de douăzeci de ani, încă atâta de fragedă şi de gingaşă, într-însa lăcuieşte o inimă plină de evghenie şi de curaj, într-însa este un suflet plin de putere şi de bunătate şi, dacă cineva mă crede bun, fiica mea este pricina, fără dânsa cu aş fi un om netrăitor cu oamenii.

— Ah, părintele meu, ce vorbeşti?

— Adevărul, iubita mea fiică, după cum. trebuieşte la trimeşii unui Dumnezeu pentru care nu-i nimica ascuns. Aşa, eu, pătimesc de o boală netămăduită, de o antipatie nebiruită pentru jumătate din neamul omenesc. Eu nu pot să sufăr pe nătărăi, eu am călătorit cu nădejde să scap de dânşii, dar în zădar; peste tot locul eu îi găsesc; peste tot locul ei mă năcăjesc; eu socotesc că-i las la miazăzi, şi ei mă aşteaptă la miazănoapte. Precum un roi de muşte, ei se văd ca zboară după mine; obosit fiind acum de a mai fugi de dânşii, eu am venit să mă las în patria mea, dar nu mă pot obişnui.

— Este adevărat că nătărăii, au zis deputaţii, sunt un neam foarte supărător. Dar ce ar fi deci dacă ai găsi peste tot locul nebuni şi răi?

— Bine, au urmat Cleobul, pe nebuni îi închid, căci sunt puţini, şi, când nu aduc păgubire, îs vrednici de jale; cei răi sunt însemnaţi; ei rămân rareori nepedepsiţi, şi, aşteptând ca pravilele să ne mântuie de dânşii, ne putem păzi.

Dar nătărăii! Ah, nătărăii! Acesta-i soiul ce nu mai sacă şi care se înmulţeşte fără pedeapsă. Nu este nici o pravilă pentru dânşii. Ei umblă cu capul sus, şi peste tot locul ei au avantagiul numărului, al obrăzniciei şi al netemerii.

— Dar, în sfârşit, ce rău îţi fac ei?

— Aceasta este ce eu mă întreb pe sine-mi fără să-mi pot da rezon. Dar, îndată ce-i văd, de departe nervele mele se încreţesc, sângele mi se aprinde şi, încă pară a nu vorbi, eu îi gâcesc, eu îi simţesc. Acest aer înflorit, mulţămit de meritele lor, încredinţat la avantajurile lor, această iubire de sine în ei însuşi şi această nebăgare în samă de stima altora, această silinţă a tăia vorba celui mai învăţat pentru ca să-i spui aceea ce ei ştiu mai puţin şi aceea ce el ştie mai bine, acest ton de zădărnicie şi de prolipsis, această plecare de împlinire ce au avut aceea ce ei au zis şi aceea ce va avea, aceea ce ei au să mai zică, acest rezon mincinos şi obraznic care merge din greşală în greşală, împingând din toate părţile sensul cel bun şi cele de cuviinţă şi dâncâ de nuvotăţi, de neauzite adevăruri, cele mai mojiceşti rătăciri, aceste toate mă turbează.

— Ai toată dreptatea, au zis unul din soli; aceşti oameninu sunt de suferit.

— Ba nu, nu am dreptate, au zis Cleobul, şi eu o simţesc; nerăbdarea mea este de nebun, căci, în sfârşit, aceste sucite duhuri sunt ele după cum altele? Au toţi copacii codrului sunt drepţi ca chedrul? Nătărăii sunt spinii neamului omenesc, şi spinii peste tot locul sunt grămadă. Tânguiţi deci pe omul cel slab care nu poate trăi cu nătărăii, şi duceţi-vă, credeţi-mă, de vă căutaţi înţeleptul la Lesbos, unde Pitacus, cu o bunătate, cu o statornicie neobosită, peripiiseşte şi ascultă toată lumea, şi cu vin din divan cu frigările în sânge. De este în Elada vreun adevărat înţelept, acesta-i Pitacus.

Acum, fiind osteniţi de atâtea drumuri fără folos, deputaţii mau trecut la Lesbos, dar, pană a nu vedea pe Pitacus, ei au vrut să arunce o căutătură pe ostrovul său, şi, după ce au umblat printr-însul, ei s-au dus la Mitilini, unde craiul lăcuia.

Îndată ce craiul s-au înştiinţat, îndată i-au şi chemat şi unul dintr-înşii i-au zis această voroavă:

— Stăpânitorule unui aşa fericit ostrov, în politiile stăpânirii tale prin care noi am umblat, la Methimnia, la Altisa, iar mai vârtos la Mitilini, şi prin locurile de primprejurul lor, noi n-am văzut decât dragostea lucrului şi icoana îmbielşugării, lucrarea pământului, industrie şi negustorie înflorind; peste tot locul buna orânduială şi pace, peste tot o minunată singurătate, o fericită linişte. Această privelişte alcătuieşte lauda ta, şi pirostia cea de aur, pe care Apolon o hotărăşte celui mai înţelept dintre înţelepţi, se cuvine după toată dreptatea puitorului pravilelor Lesbosului.

— Aşa ar fi, au răspuns Pitacus, dacă oracolul nu ar cere decât un crai drept şi bun. Eu cred că sunt, dar un înţelept, acesta-i alt lucru. Să mâncăm întăi, şi, după ce ne vom scula de la masă eu mă voi face cunoscut vouă precum sunt.

Mâncarea au fost proastă şi cu puţine feluri. Dar aerul buneivoiri şi al bunătăţii, care era firesc la acest prinţip, cheful cel iubitor al copiilor săi, evgheniceştile şi gingaşele graţii ale maicii lor Amasilii, cei mai frumoase din femei, plăteau mai mult decât luxul. şi Pitacus, încunjurat de familia sa, s-ar fi arătat cel mai fericit din oameni fără o rană de melanholie care în ochii şi în faţa sa se părea că-i întristează fericirea. El, auzind de unde îi venea pirostia de aur şi curiositalele neprimiri ce făcuse ceilalţi înţelepţi:

— Aşadar, au zis el, nici unul nu-i mulţămit de sine, şi fieştecare dintr-înşii are în sufletul său un judecător mai cumplit decât cum ar fi zavistia chiar, cât este ea de nedomolită. Ah, să credeţi că li s-au căzut vestea şi numele şi, aşa cum şi povestiţi, ei nu au în pământul lor un criminător care se sileşte a-i necinsti. La aceste cuvinte o adâncă oftare au ieşit din sânul său, şi, după o lungă tăcere, el au întrebat pe soli de cântau în Elada stihurile pe care Alcheu le făcuse asupra lui şi care îl catigoriseau ca un uzurpator şi tiran al patriei sale.

Ei l-au încredinţat că aceste scârnave stihuri, şi cunoscute de aşa, nu aduceau ocară decât celui ce le-au făcut.

— Ai înţeles? i-au zis crăiasa, acest duh rău este cunoscut, şi fierea de care este plin nu este o otravă decât pentru dânsul
Însuşi. Uită-l deci pentru totdeauna, după ce-l vei ierta.

— Aşa, au zis el, eu voi crede că toţi defaimă satira, dar, defăimând-o, fieştecare o ştie de rost.

După ce s-au sculat de la masă, crăiasa s-au dus cu copiii ei. şi Pitacus, primblându-se cu deputaţii prin grădinile palatului său:

— Cerul îmi este martur le-au zis el, că priimind scaunul ce lesbienii mi-au dat, eu m-am plecat totdeauna la cererile celui mai mare număr şi la voile oamenilor celor buni. De atunce am făcut pentru dânşii aceea ce un părinte iubitor ar fi făcut pentru copiii săi cei iubiţi, dar însă, cu toate aceste, ticălosul acesta Alcheu nu conteneşte de a înnegri stăpânirea mea şi de a otrăvi facerile mele de bine. în stihurile sale, pravilele mele sunt lanţuri, puterea mea nu este decât un jug, însuşi bunătatea mea este o cursă spre a înşela pe oameni, şi pară şi blândeţa care i-am arătat-o totdeauna cât au fost supt puterea mea, zice că este o lucrare unde de frica defăimării sau de nădejdea cu care m-am măgulit că mă voi face un linguşitor. Ah, marturi mi-s dumnezeii că eu n-aş fi vroit de la dânsul decât să tacă. Ce i-am făcut! I-am răpit acest scaun pe care el mă vede cu ochii sclipind de mânie? Cu ce silă, cu ce nedreptate m-am făcut uricios? şi chiar altul afară de el în Lesbos, în Elada mă poate învinovăţi de a fi un tiran? Poate aceste stihuri, în care el mă zugrăveşte cu cele mai negre văpseli, vor ajunge şi la strănepoţi. Dumnezeii, pentru pedeapsa mea, au dăruit darul duhului unui mincinos. Ah! cum această poveste ţărănească se arată mincinoasă, că, când şerpii se hrănesc cu ierburile ce odrăsleşte Eliconul, ei îşi pierd veninul. Dar inima lui Alcheu este mai plină decât inima viperei, şi el îl revarsă pe împărăţia mea cu mari valuri. Solii au vrut să-i răspundă că numele cel drept întunecă pe pârâşul său şi care vreodată, i-au zis ei, au declarisit mai înalt decât tine ura sa cătră tirani? Nu eşti tu carele te întrebai: Care este cea mai rea hiară, şi care ai dat acest răspuns vrednic de pomenit: Printre dobitoacele sălbatece tiranul, iar printre cele dumesnice linguşitorul? şi deci pe tine însuşi te vor învinovăţi de tiran?

— Nu, eu nu sunt nicicum tiran, au zis el, căci nici nu voiesc să fiu. şi lăsând stăpânirea mea, eu voi da samă cerului şi pământului de metahirisirile ce am făcut cu dânsa.

— Tu, Pitacus, au strigat deputaţii, tu, pentru că să te faci plăcut unui critic fără ruşine, să laşi puterea de a face un norod fericit?

— Aşa, o voi lăsa-o, pentru ca să întunec zavistia. Acest norod ar avea încă trebuinţă de mine; eu o simţesc; nici pravilele, nici năravurile, nici fericirea sa nu sunt încă bine statornicite, pacea şi îmbielşugarea pe care eu i-am dat, au răutăţi la care eu ştiu că el este plecat. De va pica iarăşi în moliciune şi în lene, el nu va întârzia de a se strica din nou, şi poate de a se lăsa la cea mai primejdioasă neânfrânare. Aceasta mi-o zic în toate zilele cei mai înţelepţi ai lesbienilor.

Dar aşa fel este slăbiciunea mea, că în zădar zeci mii de glasuri se ridică pentru ca să binecuvânteze dulceaţa şi bunătatea ocârmuirii mele; un om singur îmi strică în fundul inimii toată bucuria şi fericirea. Eu îl văd ca pe o furie urmându-mă în viitoare vremi. Acest norod, ce m-ar fi binecuvântat, va fi de mult în ţărnă, şi Alcheu va trăi, necinstindu-mă din vârstâ în vrâstă. şi numai el va fi ascultat; în vremea tăcerii nopţii stihurile sale cele fără ruşine, dar arzătoare, stihurile sale cele ce scânteiesc de turbăciune şi de duh plin de fiere şi de dulceaţă, batjocuritoare şi armonioase răsună la urechea mea.

Vor trece din gură-n gură, şi mi se năzare că pare că-l aud cântându-le în mijlocul noroadelor adunate, încordările lirei sale tulbură somnul meu, şi printre aceste încordări eu aud aceste straşnice cuvinte: Conteneşte, ticălosule Lesbos, conteneşte de a sluji un tiran. O, nu! eu nu o am nicicum această putere a înţelepciunii, această putere care calcă în picioare şerpii zavistiei şi ai răutăţii şi care merge cu un pas întreg şi slobod pe cărarea cea dreaptă a datoriei. De aş fi un adevărat înţelept, în zădar Alcheu m-ar ocărâ; eu i-aş lăsa opinia (socotinţa) obştească şi aş lăsa stihurile sale să înşele numele meu, şi aş fi norocit cu mine însumi de binele ce aş fi făcut, de binele ce eu aş face locului meu. Dar nu, eu sunt neodihnit, mişcat, tulburat ca un copil de aceia ce vor gândi de mine, asemene cu căprioara cea fricoasă ce aleargă din pădure; huietul vânturilor, sunetul frunzelor mă sparie. Duceţi de aice pirostia de aur căci nu se cuvine slabului şi mişelului Pitacus.

— Dar la cine deci în sfârşit să ne adresărisim? l-au întrebat trimeşii Pitiei.

— La Periandru de la Corint, au răspuns craiul Lesbosului. Periandru nu cere să fie pus în numărul înţelepţilor, dar el iubeşte să li samene şi îi place să-i asculte.

Adeseori la o masă el i-au adunat, el îi cunoaşte pe toţi, şi el însuşi va şti să-i preţuiascâ mai bine decât altul. Dar, pentru mai multă încredinţare, duceţi-vă de-i cereţi în numele dumnezeului care vă trimete ca să-i poftească la masă. Acolo, cu paharul în mână şi cu pirostia de aur pe masă, ei însuşi vor judeca la care acest preţ a înţelepciunii heleniste (se cade a fi) prezantarisit prin mâinile voastre.

Acest sfat au fost ascultat, înţelepţii, poftiţi de Periandru, s-au dus toţi la Corint unde au şezut la masă împreună cu solii de la Milet şi de la Cos.

— Acum, au zis Periandru la cei de la masă, pe la sfârşitul mâncării, după ce au adus pirostia pe masă, încorunată cu flori, fiiştecare pe rând să ni zugrăvească înţelepciunea, şi preţul să fie dat la acel ce va părea că împreună la cel mai înalt grad haractirurile adevăratului înţelept. Veţi fi judecaţi de cei ce vă sunt asemene.

Atunci, după obiceiul ce urma la adunări oamenii, vorbind fieştecare când îi venea rândul, unii au zugrăvit înţelepciunea: o asemănare a sufletului nesmintită şi întru unul şiîntr-altul noroc; alţii: o adâncă cunoştinţă de sine, îndeletnicită a se face mai bun şi mai fericit; alţii, iarăşi, o înfrânare în pofte care nu trece niciodată peste trebuinţile cele adevărate a firii; alţii: darul de a orândui vremea ce este şi de a se păzi de cea viitoare după sfaturile vremii trecute; celalalt: o tărie de suflet la cercarea patimilor; istalalt: împărăţia cea nespânzurată a rezonului pe voie. Bias era în coadă, şi când au venit rândul ce să vorbească şi el, — înţelepciunea, au zis el, este aceste toate la un loc; de unde eu socotesc că înţeleptul cel adevărat nu este un muritor, dar un dumnezeu şi un dumnezeu după cum nu sunt nicicum. Socotinţa mea deci este ca să se trimată pirostia de aur la dumnezeul care ne face să o primim, căci a lui este.

Aceste gnomii i-au împăcat pe toţi şi pirostia Elenei s-au afierosit la capiştea de la Delfi, ca să slujească de scaun preutesei lui Apolon.

Dară ce această mare treabă s-au sfirşit aşa, sola au vrut sâ heretisească pe Bias de împlinirea socotinţei sale.

— Heretisiţi-mă, le-au zis el, de un mult mai bun noroc. Eu sunt cel mai fericit din oameni. Eu mi-am găsit câinele, şi nu mai doresc nimica.