Jaloba mea
Lume! astăzi se desparte de tine un muritoriu,
Nu prin moarte, ci prin jale şi durere de amoriu;
Se desparte şi te lasă, că nu mai poate răbda
Atâtea ş-atâtea răle de la o supus-a ta.
Ascultă, maică miloasă, ce pătrunzi la adevăr
Şi despici faptele noastre pănă la un fir de păr,
Ascultă şi pedepseşte cu a tale giudecăţi,
Dintre noi pe cel cu vină la a dragostei dreptăţi.
De nouă ori pănă astăzi pământul colindătoriu
Au călătorit pe crugul soarelui nemişcătoriu.
De nouă ori primăvara cu veşmântul înflorit
Şi iarna cu cărunteţa pe pământ s-au învârtit,
De când am văzut cu ochii o muritoare a ta,
Cu frumuseţa şi nurul vărsate în faţa sa -
Am văzut-o!... şi îndată ca săgeata pe ascuns
O simţire de iubire în inimă m-au pătruns! -
M-au pătruns... dar nu cu focul acel înfierbântătoriu
Ce-l fulgeră şi-l aprinde numai aprigul amoriu;
Ce cu para acea lină, acea dulce la simţiri,
Ce viind din potrivirea ce pot avea două firi,
Trage, pleacă şi supune pe om, fără vicleşug,
La o singură fiinţă de curat prieteşug.
Prieteşug! dar din ceriuri, hazul sufletelor mari,
Ce străluciţi împăraţii, slăviţi, puternici şi tari,
Sunt întru nenorocire că nu te pot dobândi;
Tu, ce ne-i mângâia poate şi după ce vom muri...
Ai fost singura putere între mine şi-ntre ea!
Ah! maică, cum să-ţi spui oare ce-au gustat inima mea?
Amândoi într-o unire la acest lucru curat,
Pretreceam zilele noastre într-un gând şi într-un sfat;
N-aveam taină nici la gânduri, n-aveam lucru de ferit;
Ea îmi spunea câte trage şi eu câte-am pătimit!...
Ne mângâiam la necazuri, fericirea o-mpărţeam,
Totdeauna împreună, totdeauna ne doream...
Nu simţeam deplin durerea la ale tale nevoi:
Căci fireşte-i cu scădere o durere între doi!...
Adevăr, că în simţire n-aveam ghimpele plăcut
Ce-mboldeşte şi deşteaptă inimile la temut...
Nici acea pornire iute cătră desfătări cu haz,
Nici acea nerăzbunare de dorinţi şi de necaz -
Însă, spre îndeplinire, aveam ceva şi mai mult:
Aveam dragostea cu pace şi râvna fără temut!...
Gustam dulcea desfătare a iubi cu chip cinstit:
Ş-acolea prieteşugul cu amoriul îi unit.
Dar vai nouă, maică lume! că pe-a roţei tale scări
Nu priimeşti statornicie, ci prefaceri şi schimbări...
Fost-au mare vreodată şi să n-aibă tulburări?
Ah! acea prietenie cu curatele plecări,
Din fiinţă liniştită în fiinţă cu-nfocări
S-au schimbat fără de veste într-a inimei mişcări.
Am iubit o muritoare, şi pe loc s-a prefăcut
Bucuria în durere şi iubirea în temut.
Am iubit-o păn' la suflet şi în nebunia mea.
Dumnezeu, noroc şi lume pentru mine era ea!
Ah, maică, ce gură poate să rostească cu deplin
A-ndrăgitului pornire şi al dragostilor chin?
Este ceas, este minută în care s-o pot uita?
Şi pomenesc-o vrodată fără a nu lăcrăma?
Spre supunere mai multă nimică n-am mai ferit:
I-am dat armele în mână şi i-am spus că sunt robit;
I-am spus orice slăbăciune în inimă am avut,
I-am spus taina cea mai mare: că pătimesc de temut!
Care inimă şi suflet, într-a tiranilor firi,
De-atâtea delicateţe, de-atâtea mărturisiri,
Nu s-ar fi topit ca ceara în faţa crudului foc,
Afară de al ei suflet unde mila n-are loc?...
Această nelegiuită şi crudă supus-a ta,
Decât tigrii, decât şerpii, mai rea la inima sa,
Nebăgând nici într-o samă a mele multe jărtviri,
Totdeauna cu mândrie, totdeauna cu-ndoiri,
Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat,
Necontenit mă munceşte cu armele ce i-am dat.
La iubire nesupusă, nu simte a ei dureri,
Nici se-nchină cu deadinsul l-a amoriului puteri;
Ci dorind o proslăvire de la toţi fără sfârşit,
Nici iubeşte, nici urăşte pe nime desăvârşit.
Tainile ei nu le spune decât tot cu scăzământ,
Şi tu ştii că fără ele n-are-amoriul crezământ...
Slăbăciunea nu-şi arată nici într-un chip nimărui,
Căci slăbăciunile spuse moaie inima oricui -
Ce arată o mândrie, care nu-i de suferit
La tot omul ce cu cinste amoriului s-au robit.
La iubit, temut nu are, căci temutul la amoriu
Îi a dragostei ş-a ciuzei focul cel mai arzătoriu!
Lacrimi, plânsete, suspinuri, la ochii ei nu prind loc!
Şi scrisorile acelea de-amoriu scrise cu foc,
Pentru dânsa sunt de gheaţă şi răspuns nu mai primesc:
Căci viclenii totdeauna de răspunsuri se feresc.
Arătatu-i-am iubire? ochii ei posomoresc!
Arătatu-i-am răceală! pe loc se sălbătăcesc
De m-am tulburat vrodată pentru ceva neplăcut,
Nu blândeţe de la dânsa, ci grozăvii am văzut;
De-am rugat-o să-nceteze cu atâta tiranie,
Nu s-asculte, ci sporeşte la o mie altă mie!
Pururea cu pază mare de a se descoperi,
Pururea cu privighere de a se făţărnici!
Uneori parcă s-ar teme, uneori parc-ar iubi...
Totdeauna se sileşte la temut a mă porni!
Totdeauna cu-ndoiele, totdeauna amăgit!
Niciodată lângă dânsa n-am putut fi liniştit!...
În scurt, maică milostivă, mai bine voi muri azi
În închisori, în pedepse şi cu lanţul în grumazi -
Decât să mai sufăr răul care mi-au pricinuit
Şi care-mi pricinuieşte acest suflet otrăvit
Dar pentru încredinţare că astăzi mă despărţesc,
Nu de nestatornicie, ci de câte-ţi jăluiesc,
Iată parolă cinstită: că de-acum cât oi trăi,
Dintr-a tale muritoare pe alta n-oi mai iubi!
În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?
- Statut:
- Sat
- Prima atestare:
- 1429
- Populația:
- 1226 locuitori
Bahmut este un sat şi comună din raionul Călăraşi. Din componenţa comunei fac parte două localităţi: Bahmut și Bahmut – stație de cale ferată. Satul Bahmut este aşezat la poalele codrilor din zona de centru-vest a republicii, la o distanță de 25 km de orașul Călăraşi şi la 70 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004 populaţia satului constituia 1226 de oameni. Prima atestare documentară a satului Bahmut datează din anul 1429.