Ea era frumoasă, dulce,-ncântătoare,
Ca o floare vie, căzută din soare;

Lumea-namorată şi de doruri plină
O slăvea în taină ca pe o regină,

Şi pe când nici visul nu-ndrăznea, nici dorul
Până lângă dânsa să-şi înalţe zborul,

Gingaş, cu iubire, un poet ferice
Prin a lui cântare îndrăznea a-i zice:

Când privesc la tine, scumpa mea iubită,
Ca o liră dulce inima-mi trezită

Cântă şi serbează bunurile vieţii,
Farmecul iubirii şi al tinereţii.

Când privesc la tine, draga mea frumoasă,
Raiul îmi deschide poarta-i radioasă,

Şi zăresc printr-însa plaiul nemuririi,
Unde ne aşteaptă îngerul iubirii.

Atunci omenirea, viaţa de amaruri
Se îmbracă-n ochii-mi cu plăcute daruri;

Patria-mi ascunde chinurile-i grele,
De zâmbeşte vesel fericirii mele,

Şi tot ce încântă, tot ce dă uimire,
Tot ce-nalţă omul la dumnezeire,

Dragostea, virtutea, dulcea poezie,
Îmi şoptesc de tine şi mă-nchină ţie!

Iar când, mult ferice, îmi aduc aminte
Că-ntre-a noastre inimi sunt legături sfinte,

Că tu, înger dulce, tu, minune vie,
Ai venit din ceruri ca să te dai mie!

C-al tău sân fierbinte bate pentru mine,
C-a ta frumuseţe este al meu bine...

O! atunci, iubită, sufletu-mi s-aprinde,
Nobilă mândrie vine de-l cuprinde,

Şi simt că el numai e menit pe lume
De a fi altarul scumpului tău nume!

Astfel la picioare-i poetul cânta,
Iar ea, vărsând lacrimi, blând îl asculta,

Şi-n a sa uimire gingaşă, adâncă,
Îl ruga, zâmbindu-i, să mai cânte încă:

Spune-mi ce minune, care scump odor
Ar putea în lume să-ţi insufle dor?

Care vis de aur s-a oprit din cale
Ca să fie visul tinereţii tale?

Vrei pe-aripa dalbă unui sprinten nor
Cerul şi pământul să-i alergi uşor?

Vrei s-anin pe frunte-ţi mărgăritărele,
Salbe înşirate pe raze de stele?

Vrei tu la picioare-ţi lumea s-o închin?
Vrei să fii regina cerului senin?

Spune-mi, ce minune doreşti ca să nască
Pentru-a ta plăcere dragostea-mi cerească?

Dragul meu poete! nu doresc odoare,
Din a ta cunună vreau numai o floare.

Acea floare scumpă dacă aş avea,
Altă-mpodobire pe frunte n-aş vrea.

Şi numai amorul care mă învie
Ar întrece-n mine falnica-mi mândrie!

Tu eşti visul gingaş ce din zborul său
Varsă încântare sufletului meu.

Tu-mi îndulceşti viaţa, tu-mi şopteşti din stele,
Tu luminezi calea rugăciunii mele,

Şi în veci pe tine cu drag te găsesc
În orice îmi place, în orice iubesc,

Ş-o credinţă sfântă de la cer îmi vine
Că în altă lume m-am iubit cu tine.

O! mult îmi e scumpă închinarea ta,
Căci, iubind, amorul tu ştii a-l cânta.

Şi prin armonia dulcei tale lire
Vom zbura-mpreună către nemurire.

O! pleacă-a ta frunte pe inima mea,
De ascultă dorul ce şopteşte-n ea,

Ş-apoi cântă lumii ţara mea slăvită,
Cântă România şi pe-a ta iubită!...

Cine-ar putea crede că acest amor
A fost o părere, un vis trecător?

Poetul visase, cum visez poeţii,
Flori de altă lume pe cărarea vieţii.

Iar când la lumină ochii a deschis,
În ceruri zburase cerescul său vis!

O, vis al iubirii! zis-a el cu jale,
Simţind două lacrimi pe genele sale.

Scumpă nălucire! te întoarce-n rai,
Mergi de înfloreşte pe cerescul plai,

Căci un vis, ca tine, aşa de ferice,
A-nflori nu poate pe pământ, aice!