Mănăstirea Mera, aflată la 25 km de municipiul Focşani, practic la limita sudică a provinciei istorice Moldova, este singura ctitorie a familiei Cantemir. Zidirea se înalţă în localitatea Mera, Miera sau Mera aşa cum apare într-un document din 26 august 1688, sau Mira cum mai este cunoscută în mai multe hrisoave domneşti, îşi trage numele fie de la cuvîntul de origine slavă (păşune), fie dintr-o derivare toponimică cu numele unor stăpîni de ocini de prin partea locului.

Istoria mănăstirii străbate veacurile, iar începuturile ei sînt acum vorbe de legendă. Se spune că un oarecare boier Moţoc, din Odobeşti, ajutat de episcopul Ioan al Romanului ar fi încercat să ridice pe acest platou din stînga Milcovului un schit cu biserică din lemn şi cîteva chilii pentru călugări. După moartea boierului şi a ierarhului, jupîneasa Ursa Moţoc a cedat lui Constantin Vodă Cantemir dreptul de ctitorie "să o istovească, să o facă măria sa monastire mare ce se zice monastire domnească".

Astfel, pe la 1688 Vodă Cantemir a ridicat o biserică din lemn, deşi dorinţa ctitorului ar fi fost să o facă din piatră. Motivele pentru care familia Cantemir a hotărît să închine Domnului o mănăstire într-un loc îndepărtat de capitala ţării şi aflat la hotare sînt simple. Ţara Vrancei era o vatră a ţăranilor liberi, cu obşti răzăşeşti, neocupată de marile familii boiereşti. În această zonă, după cum spune marele istoric Nicolae Iorga, domnii Cantemireşti şi-au aşezat fundaţia mănăstirii. Era totodată şi o mare cinste pentru locuitorii de pe apa Milcovului, căci domnul îi blagoslovea cu zidirea unei sfinte mănăstiri.

Spre sfîrşitul vieţii sale Constantin Cantemir a închinat ctitoria sa mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos pentru a se putea întreţine cuvenita rînduială bisericească şi mănăstirească. Acest aşezămînt monastic, la început poate schit, a rămas în aceiaşi stare de la primul ctitor pînă la a doua domnie a fiului său, Antioh Cantemir. Numit de cronicarul Ion Neculce "om mare, cinsteş, chipeş, la minte aşezat, judecător drept", Antioh, urmînd poate exemplul altor domnitori moldoveni, se gîndea la refacerea şi dezvoltarea acestei modeste aşezări monahale. De aceea în cinstea tatălui său, energicul domnitor a purces la ridicarea mănăstirii pe care "au vrut să o tocmească, să o înzestreze cu moşii şi cu bucate, să o facă monastire şi să o închine la Sfîntagora, ce se zice sfîntului munte Athos", după cum grăiesc cronicile vremii. Şi tot ele ne dezvăluie şi gîndul tainic al domnitorului, care "se hotărî să clădească o biserică după chipul de la Cetăţuia a lui Duca Vodă".

Aceste planuri s-au realizat, căci în primul an al domniei, pe la 1705, s-a început zidirea mănăstirii, ispravnic fiind Cîrstea Vornic. La Mera s-au ridicat biserică nouă din piatră, chilii pentru călugări, casă mare cu cerdac şi pivniţe, clopotniţă, toate acestea fiind fortificate cu un zid de incintă şi turnuri de apărare, făcînd din acest aşezămînt monahal una dintre cele mai puternice cetăţi mănăstireşti din ţară. Acest fapt era urmarea situării ei la hotarele ţării, în calea tuturor răutăţilor. Mănăstirea a fost construită cu scopul de a fi necropolă domnească a dinastiei Cantemireștilor. Antioh Cantemir a adus apoi de la Iaşi, de la biserica Trei Ierarhi la Mera, prin 1707, osemintele părintelui său spre veşnică odihnă. Trupul său nu a avut răgaz de odihnă în acest locas, deoarece în anul 1716, în urma războiului ruso-turco-austriac, mănăstirea a fost ocupată de austrieci, mormîntul a fost batjocorit, iar osemintele domnitorului aruncate în apa Milcovului.

Austriecii au prădat mănăstirea Mera de odoarele şi podoabele sfinte ce le-a avut, au pîngărit altarul şi au ucis mai mulţi călugări. Fiind încercuiţi de oştirea otomană, ei s-au baricadat în încinta mînăstirii. După un sîngeros asediu, turcii, ajutaţi şi de armata moldoveană, au pătruns în mănăstire. Se spune că în furia lor au trecut prin iatagan pe toţi cei care i-au întîlnit, între aceştia fiind şi numeroşi monahi. Mai mult, au dat foc bisericii, chiliilor, distrugînd şi o parte a zidului fortificat. Urgie şi pustiire se abătuse peste ctitoria familiei Cantemir. Într-o scrisoare de prin 1718 domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir se plîngea ţarului Rusiei că "mănăstirea noastră a fost stricată şi oasele părintelui nostru scoase şi pîngărite".

Nenorociri au mai fost la Mera prin 1739 cînd a fost iarăşi prădată de austrieci, apoi în vremea domniei lui Theodor Callimachi, cînd Moldova neputînd plăti peşcheşul cerut, hanul tătăresc, "a intrat în ţară şi au prădat şi mînăstirea Mirăi, cît n-au rămas în mînăstire şi în sfînta biserică nimic". Şi după aceste pagube provocate de răufăcători, mănăstirea a fost refăcută în aşa fel încît pe la 1800 se afla într-o stare prosperă. După domnia lui Al. I. Cuza mănăstirea a fost părăsită de călugări, iar locaşul cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena a devenit biserică parohială.

Astăzi se mai păstrează sfîntul locaş căruia i s-a adăugat un pridvor şi impresionează prin arhitectură şi volum. Pe peretele vestic se află o frescă originală care îi înfăţişează pe ctitorii mănăstirii. S-au mai păstrat catapeteasmă şi cîteva din icoanele împărăteşti. Biserica este înconjurată de un zid de cărămidă şi bolovani de rîu, înalt de 3-4 metri. Se întră în mînăstire pe sub turnul clopotniţei pe o poartă de lemn cu ferecătură. Incinta mănăstirii este tipică pentru un ansamblu feudal fortificat, avînd o formă regulată, rectangulară, cu turnuri de colţ pe două niveluri. În ziduri şi turnuri se observă gurile de tragere pentru tunuri şi flinte. Un drum de straje din lemn înconjura prin interior întreaga incintă, asigurînd şi accesul la nivelul superior al turnurilor.

În partea de nord a mănăstirii se află un puternic izvor de apă dulce care a fost amenajat, mai tîrziu, cu un bazin subteran, din piatră și cărămidă și chiar un tunel care, conform legendelor, ar ieși la apa Milcovului, iar un alt tunel ar merge pînă în pădurile apropiate. Sursa de apă i-a permis de fiecare dată să reziste asediilor.

Mănăstirea Mera - album foto