Cronica lui Macarie, în calitate de cronică oficială a lui Petru Rareş, avea menirea să glorifice personalitatea acestuia.

Scrierea lui Macarie inaugurează în literatura moldo-slavonă un gen nou al cronicii, necunoscut în ţările noastre pînă atunci. „Cronica lui Macarie” este o cronică literară. Cronica lui cronologic şi ca manieră literară a fost continuată de către egumenul Eftimie, care scrie o cronică cu date începînd cu anul 1541 pîna la 1553. Nu se cunoaşte bine cine a fost Eftimie şi unde a fost egumen.

„Cronica lui Eftimie” s-a păstrat în acelaşi „Zbornic” (culegere) de la Kiev, care provine din Slatina Moldovei. Eftimie arată, la început, că el continuă „opera şi osteneala” episcopului Macarie, din porunca domnitorului Al. Lăpuşneanu, descriind „ce s-au întîmplat de aci înainte … pe scurt, ca nu cumva cu trecerea vremilor să se cufunde şi acestea în adîncul uitării”.

Eftimie povesteşte, în acelaşi stil retoric, faptele din a doua domnie ale lui Petru Rareş şi anume cum „s-a sculat Petru Vodă… asupra lui Mailat, voievodul Ardealului”. Petru-Vodă îl atrage pe Mailat într-o cursă, îl pune în lanţuri „şi-l trimise marelui împărat al turcilor Soliman”,  dar şi despre Petru Rareş, care face o noua incursiune împotriva ungurilor.

În anul 1544 Petru Rareş povesteşte cum îşi trimise pe fiul sau, Iliaş, la Constantinopol. „Sub anul următor se vesteşte moartea lui Petru Rareş şi înscăunarea la domnia Moldovei a fiului său, Iliaş-Vodă”.

În anul 1551 veni în scaunul Moldovei Ştefan cel Tînăr, al doilea fecior al lui Petru voievod, care „la început se arăta a fi bun şi iubitor de Dumnezeu şi îmblînzea pe toţi şi se îngrijea de biserici…”. Mai tîrziu „începu a călca pe urmele fratelui său”. Eftimie îl califică pe domnitor drept „turbat de nebun”, „ucigaş fără de lege şi sugător de sînge”.

Apoi urmează capitolul cu domnia lui Alexandru „cel viteaz şi cel nou”, cum îl numeşte Eftimie, pe Alexandru Lăpuşneanu. Se povesteşte cum Alexandru Lăpuşneanu, ajutat de polonezi, înlăturîndu-l pe Joldea, contracandidatul său, este ridicat cu mare cinste la domnie. Se vorbeşte de blîndeţea domnitorului, „de bunătatea năravului şi de înţelepciunea lui”, de „virtute” şi toate „bunele însuşiri”.

Cronica lui Eftimie se termină cu povestirea despre zidirea de către Alexandru a mănăstirii Slatina.

După cum vedem în conţinutul Cronicii lui Eftimie şi aici la fel ca în Cronica lui Macarie, avem de-a face mai mult cu un portret literar decît cu o istorie. În zugrăvirea portretelor lui Iliaş şi al lui Ştefan-Vodă, autorul nu ne dă nici o faptă bună, nu vorbeşte nimic despre evenimentele istorice, iar din domnia lui Alexandru Lăpuşneanu se dau numai cîteva ştiri istorice. Pe autor nu-l interesează atît datele istorice, cît scoaterea în relief a calităţilor domnitorului care l-a însărcinat cu alcătuirea cronicii.

Ca şi Macarie pe care-l imită, Eftimie încearcă să-şi scrie opera în cuvinte meşteşugite, într-un stil retoric, cu tendinţe vădit moralizatoare. Este şcoala lui Constantin Manasses. Eftimie însă nu abuzează de citate din acest autor. „Stilul lui, după cum afirma I. Bogdan, este mai natural şi mai lămurit, conţine cu mult mai puţine atribute retorice, mai puţine comparaţii, mai puţine reflexiuni morale etc. decît al lui Macarie”.