29 octombrie 2019, 12:45 Rubrica vizitatorilor-autori 4914

Declarații pro-moldovenești în România la sfîrșitul secolului al XIX-lea

Grosul V. Ia.

În ianuarie 1859, pe tronul principatelor Moldovei și a Țării Românești a fost ales un singur domnitor - A.I. Cuza, iar această veste a fost primită cu bucurie în capitala de atunci a statului moldovenesc - Iași. Au fost foarte puțini oameni cu alte stări de spirit, precum ideologul statalității moldovenești Nicolae Istrati. Moldovenii erau bucuroși că anume moldoveanul Cuza, care nu demult scria că „fiecare moldovean ar trebui să fie mîndru că este moldovean", a ajuns la conducerea principatelor unite. Dar deja curînd, entuziasmul a fost înlocuit cu gînduri amare, iar apoi a început să se reverse nemulțumirea. Ea a fost cauzată, în principal, de motive economice. Iașul a încetat să mai fie capitală, aici a fost oprită formarea unui buget independent. Moldova a pierdut oportunitatea de a duce o politică economică în propriile interese. Sărăcirea Iașului a afectat și viața economică a satelor din apropiere, care de mulți ani aveau o piață sigură și încăpătoare în capitala Moldovei.

Nemulțumirea meșteșugarilor, comercianților, industriașilor, funcționarilor și proprietarilor moldoveni a devenit una în masă. Memorialistul R. Rosetti, descendent al conducătorilor moldoveni, atît după linia tatălui, cît și a mamei, martor al acelor vremuri, chiar a și scris despre părăsirea masivă și îndelungată a Iașului de către locuitori și, în general, despre nemulțumirea lor puternică față de situația lor[1]. Dar nu numai Iașul a avut de suferit, ci și singurul port din Moldova de pe Dunăre - Galați. Deja mai tîrziu, în februarie 1893, consulul rus la Iași A.A. Ghirs, după ce a menționat avantajele de care a fost lipsit orașul Iași, a subliniat: „În același mod, portul moldovenesc Galați decade treptat, în timp ce portul valah Brăila, pentru construcția căruia guvernul a alocat continuu sume semnificative, capătă pe an ce trece o importanță tot mai mare"[2].

La 27 septembrie 1862, vice-consulul Angliei, G.D. Merpy a trimis un raport extins șefului său direct, John Green, consul britanic la București. În acest raport, printre altele, era scris: „La Iași și în împrejurimile sale, opinia publică este împotriva conducerii lui Alexandru Ioan [Cuza], iar opoziția este mai puternică pe zi ce trece. Din surse sigure se cunoaște că și în restul Moldovei dorința majorității copleșitoare a oamenilor se opune deschis stării reale a lucrurilor din principat. O consecință firească a acestei nemulțumiri generale: devine din ce în ce mai greu de căpătat bani, comerțul este foarte slab, sărăcia este mai mare în Iași decît cea pe care am văzut-o în ultimii 12 ani. Trebuie să fii cu adevărat orb pentru a nu observa situația precară a acestui oraș, care cîndva era destul de înfloritor".

Așadar, diplomatul englez a scris despre majoritatea covîrșitoare a oamenilor nemulțumiți deja în septembrie 1862. În februarie 1866, cînd Cuza a fost înlăturat de la putere, numărul nemulțumiților era și mai mare. Conform raportului consulului rus la Iași, I.M. Lecs, „tocmai am primit primele telegrame de la București cu vești despre căderea lui Cuza, întregul oraș se află într-o stare de entuziasm; este o bucurie generală (pe străzi moldovenii se sărutau cu evreii, evrei cu țiganii) și, în acest sens, cred că nu a existat nici o persoană nemulțumită de această lovitură de stat, bineînțeles, cu excepția acelor oficiali care au jefuit fără a fi pedepsiți visteria și oamenii pe parcursul a șapte ani" [3].

În ziua acestei răsturnări, la 11 (23) februarie, boierii moldoveni au trimis o petiție lui Porte, în care solicitau respectarea Convenției de la Paris din 7 (19) august, 1858, care prevedea unificarea principatelor sub forma unei confederații. Decizia acestei convenții a fost încălcată de dubla alegere a lui Cuza, care a necesitat o nouă rezoluție a puterilor care a recunoscut această dublă alegere doar pentru perioada conducerii lui Cuza. Deci, petiția boierilor moldoveni a corespuns dreptului internațional, adică condițiilor Convenției de la Paris. În loc să ceară respectarea acordurilor anterioare prin decizia Puterilor, ei au convocat o nouă conferință la Paris pe 26 februarie (10 martie) 1866, la care reprezentantul Rusiei, baronul Budberg, a declarat că, potrivit părții ruse, „majoritatea covîrșitoare a moldovenilor doresc separarea"[4].

Pe 22 martie, 21 de persoane publice, printre care și Gh. Asachi, au scris o scrisoare în franceză tuturor consulilor puterilor tutelare, solicitînd protecția drepturilor poporului moldovenesc (des droits du peuple moldave). Pe 22 și 23 martie, la Iași a fost lipit un afiș tipărit, care începea cu cuvintele „Moldovenii nu mai doresc să aibă în treburile țării lor nici un muntean din Țara Românească, nici în administrație, nici în justiție, nici în armată, nici în biserică". Proclamația a fost alcătuită sincer în spiritul moldovean și ce este interesant, în ea se declara despre „vocea poporului moldovenesc", adică se declara cu voce tare despre prezența anume a poporului moldovenesc. Mișcarea, care s-a intensificat la Iași și în întreaga Moldovă, a avut ca scop reconstruirea statalității moldovenești, pierdută doar cu cîțiva ani în urmă și ale cărei amintiri erau încă destul de puternice. Această mișcare a atins apogeul pe 3 (15) aprilie, cînd a avut loc o manifestație puternică la Iași, condusă de mitropolitul Calinic Miclescu. După cum se știe, conform tradiției moldovenești, anume mitropolitul este considerat primul om de stat din țară în absența domnitorului. Manifestanții au cerut alegerea unui conducător pentru Moldova și, de fapt, separarea oficială a Moldovei de Țara Românească. Demonstranții strigau slogane - „Jos cu Unirea!", „Jos principele străin!", „Vrem un domnitor local!", „Trăiască Moldova!", „Trăiască Convenția!". Convenția însemna Convenția de la Paris din 1858, care prevedea crearea Confederației Moldovei și a Țării Românești.

Demonstrația cu forța armelor a fost zdrobită de forțele valahe. Regimentul moldovean de infanterie la acea vreme a fost trimis la Dunărea de Jos [5] și nu și-a putut proteja conaționalii. Nici pînă în prezent nu a fost stabilit numărul exact al victimelor, deoarece a fost ascuns de autorități. Consulul francez G. Tillos a raportat uciderea a 20 de rebeli, iar consulul prusac Göring a raportat 150 de rebeli uciși. Răniți au fost mai mulți, dar iarăși, numărul lor nu se cunoaște pînă în prezent. Și Mitropolitul a fost rănit, care a fost ajutat de remarcabilul scriitor moldovean I. Creangă, participant și el la această demonstrație. Procesiunea, care a început ca o demonstrație, s-a transformat apoi într-o revoltă cu caracter de revoluție de eliberare națională.

S-a păstrat maculatorul privind raportarea consulului rus la Iași I.M. Lex în diferite instanțe despre evenimentele din 3 aprilie. Vorbind despre morți, el a scris mai întîi despre 100 de persoane și a subliniat, apoi 60 de persoane și iarăși a subliniat, iar mai apoi s-a oprit la 50 de morți și 150 de răniți. Însă cîteva zile mai tîrziu, pe 8 aprilie, același Lex a scris: „Numărul celor uciși și răniți pe 3 aprilie și în zilele care au urmat probabil este imposibil de aflat, el depășește cu mult numărul pe care l-am menționat în raportul meu anterior"[6].

Aceste evenimente au avut o mare influență asupra mentalității poporului moldovenesc. Au întărit conștiința națională a Moldovei, au păstrat denumirea limbii lor moldovenești. Este interesant faptul că în 1869, cînd C. Dobrogeanu-Gherea s-a stabilit la Iași, el a scris curînd că a învățat limba moldovenească. Un rol deosebit în această perioadă l-a avut ziarul lui Boldur-Lațescu „Moldova", care poate fi recunoscut drept principalul organ al moldovenilor din acea vreme. Potrivit noului consul al Rusiei la Iași, P.V. Karcevski, acest ziar a fost „cel mai răspîndit și cel mai popular"[7]. Ziarul se afla pe poziții deschis anti-unioniste, deși Boldur-Lațescu a trecut mai apoi de partea confederației Moldovei și Țării Românești [8]. Acest ziar publicat în 1866 - 1867 a devenit un centru ideologic al susținătorilor ideii moldovenești. Însuși Boldur-Lațescu se declara deschis moldovean, iar patria sa Iași - capitala Moldovei. Într-unul din articolele sale publicate în mai 1867 cu titlul „Moldova și Unirea. Credoul politic al moldovenilor adevărați" el a scris direct că Moldova a devenit o„ provincie munteană sub stăpînirea muntenilor, cucerită de armata lor". Se pare că Boldur-Lațescu a fost primul care a declarat deschis despre acapararea Moldovei de către Țara Românească. La aniversarea evenimentelor din 3 aprilie 1866 de la Iași, el a publicat un articol mare în care le-a numit un masacru [9].

O nouă mare manifestație la Iași a avut loc la mijlocul lunii mai 1866, cînd Mitropolitul și alți participanți la evenimentele din 3 aprilie au fost eliberați din arest. Potrivit lui Lex, „seara, întregul oraș a fost iluminat strălucitor și o mulțime de oameni mergea pe străzi strigînd:„ Trăiască Moldova!"[10]. Potrivit datelor inspectorului organului de conducere al carantinei centrale din Sculeni din 14 mai 1866, la apartamentul lui Roznovan s-au adunat pînă la 10 mii de oameni, strigînd: „Trăiască Moldova! Jos unirea! Nu vrem un principe străin!"[11].

V.I. Kelsiev, fostul asociat al lui A.I. Herzen, care se afla la Iași la acea vreme spunea că "în Moldova există un partid uriaș și puternic al separatiștilor condus de boierii Roznovan, Muruzi și Lațescu... Ei vor independența autonomă a Moldovei ... ei visează să se unească cu Rusia"[12]. Ceva mai tîrziu, oprindu-se la perspectivele creării unui singur stat român, același Kelsiev a considerat necesar să scrie următoarele cuvinte: „...Dar nu putem să nu fim sceptici cu privire la posibilitatea unei astfel de uniri, pentru că știm ura profundă pe care o are în suflet fiecare moldovean (începînd de la boieri) pentru român și acel dispreț mîndru pe care-l are pentru el austriaco-transilvăneanul"[13].

Înviorarea mișcării moldovenești din 1866 - 1867 va fi apoi înlocuită cu declinul acesteia. La 20 decembrie 1870, consulul Karcevski, într-o scrisoare privată adresată directorului Departamentului Asiatic al Ministerului rus de Externe, anunța că, atunci cînd a devenit consul în 1866, Iașul era un centru important al vieții politice românești, căminul opoziției și a propagandei separatiste. Acum este o altă imagine, cînd au dispărut rămășițele autonomiei moldovenești și a avut loc unirea absolută și centralizarea [14]. Cu toate acestea, consulul Karcevski s-a grăbit cu concluziile. Mișcarea moldovenească s-a manifestat și în anii 70, și în anii 80, și în anii 90. În anii 70. ea a putut fi slăbită prin organizarea de pogromuri evreiești în mai multe localități din Moldova. Dar în martie 1873, într-un alt raport consular, se scria despre visul moldovenilor de a separa principatele [15], iar cîțiva ani mai tîrziu, în octombrie 1879, s-a anunțat că partidul moldovenesc este condus de Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor al Moldovei. Astfel, a fost recunoscută existența partidului moldovenesc în Moldova românească.

De fapt, deja la început, în 1879, în legătură cu cea de-a douăzecea aniversare a evenimentelor din ianuarie 1859, mai multe ziare au abordat problema separării principatelor. Ziarul „România liberă" [16] a fost primul care a vorbit pe această temă, apoi alte ziare, printre care s-a evidențiat ziarul „Steaua României" cu articolul său mare din 14 ianuarie. Acest articol a fost tradus în limba rusă și trimis Ministerului Afacerilor Externe din Rusia. În el, în primul rînd, se aduceau reproșuri guvernului român pentru pierderile suferite atît de județele Moldovei, cît și de fosta sa capitală. Este interesant faptul că, în raportul rus de la Iași din 17 (29) ianuarie 1879, care vorbea despre aceste materiale, s-a atras atenția asupra activității viguroase a fostului ministru român de Externe, M. Kogălniceanu, cîndva cel mai activ unionist, care se afla la conducerea opoziției moldovenești. Consulul a mai adăugat că separarea principatelor poate fi realizată doar prin decizia marilor puteri care a organizat odată această uniune [17].

La 28 mai 1883, noul consul rus la Iași l-a informat pe superiorul său imediat, ambasadorul rus la București, despre campania electorală din Moldova, despre rolul lui M. Kogălniceanu, care era în fruntea opoziției la guvern și despre faptul că „peste tot se poartă discursuri despre anti-naționalitatea guvernului Bratiano, despre neglijarea din partea sa a intereselor naționale în avantajul străinilor și, în sfîrșit, despre dorința și separarea complet legală a Moldovei de Țara Românească". Și în continuare, consulul a scris: „Oratorii, precum Mîrzesco și alții, au depus toate eforturile pentru a trezi sentimentul național al moldovenilor, vorbindu-le despre înrobirea lor treptată de către Țara Românească [18]. În anul următor, 1884, oferind o imagine de ansamblu asupra starea din regiune, consulul a notat, printre altele: „Guvernul de la București face tot ce îi stă în puteri pentru a distruge orice semnificație și chiar numele Moldovei". Și puțin mai tîrziu, la 4 noiembrie 1885, consulul și-a informat superiorii: „Toată societatea și poporul moldovenesc are o atitudine foarte drăguță față de noi (adică față de Rusia – V.G.)"[19].

Dar chiar și în anii 90, asupra cărora ne vom opri îndeosebi, termenul „mișcare moldovenească" era folosit nu numai în jurnalism, ci și în materialele oficiale. De exemplu, el poate fi întîlnit în arhivele consulului rus la Iași la sfîrșitul secolului al XIX-lea, la fel ca și termenul „întrebarea moldovenească" în România [20]. Această întrebarea moldovenească din anii 90 aproape că nu a fost reflectă în literatura de specialitate. Mai recent, în 2014, acesta a fost menționat de editorii colecției de rapoarte ale diplomaților ruși din anii 80 – 90 ai secolul XIX, comentînd raportul trimisului rus la București, M.A. Hitrovo din 12 ianuarie 1891 către ministrul Afacerilor Externe al Rusiei N.K. Ghirs (ruda consulului menționat). În articolul introductiv la această colecție, scris de F. Solomon și A. Cușco, este dată o scurtă descriere a acestui document și se vorbește despre renașterea episodică a problemei privind „specificul moldovenesc" și despre nemulțumirea față de centralismul bucureștean manifestat în Moldova românească [21].

În comentariile la acest document sînt aduse ca exemplu materialele din amintirile în două volume ale celebrului memorialist C. Bacalbașa, care a menționat despre „planurile separatiste" ale moldovenilor pe care le considera efemere: La Iași se formează „Liga moldovenească, în frunte cu un oarecare colonel Langa. Liga s-a format - cum se spune - din cauza suferinței Moldovei, care este neglijată și insultată de conducătorii bucureșteni. Acestei Ligi nu i se acordă prea multă importanță în cercurile politice, iar adversarii ei din Iași au numit-o Liga lui Langa"[22]. Bacalbașa menționează despre separatismul din Iași în alte părți ale memoriilor sale, precum și despre activitatea lui M.A. Hitrovo la București [23].

Referindu-ne direct la raportul lui Hitrovo din 12 ianuarie 1891, putem obține următoarea informație la subiectul care ne interesează. În 1890, în parlamentul românesc, după cum a scris Hitrovo, „ a fost ridicată întrebarea, în principiu oarecum originală, dar de o importanță considerabilă în viața reală, privind poziția inegală din regat a Țării Românești în comparație cu Moldova". Întrebarea a fost ridicată în parlament de către M. Kogălniceanu și avea în vedere construcția fortificațiilor Galați-Focșani. Potrivit lui M. Kogălniceanu, au fost trimise sume mari pentru a proteja Țara Românească și cu mult mai puțin pentru protecția Moldovei, care, în acest mod, a rămas fără apărare, deși impozitele au fost plătite de întreaga populație a țării [24].

În cadrul ședințelor parlamentare, unul dintre deputații din opoziție a cerut șefului guvernului, generalul Manu, „să explice motivele pentru care în actualul cabinet nu există nici un ministru moldovean, care pare să dea Țării Românești o predominare mai semnificativă în regat, în comparație cu Moldova".

Ca răspuns la această acuzație, după cum se precizează în raport, „Generalul Manu, cu o deosebită ardoare a răspuns că demult nu mai sînt nici moldoveni, nici valahi, ci doar români și că a fost surprins că de la tribuna parlamentului sînt evocate astfel de cereri, care aruncă o umbră asupra unității și unanimității întregului popor român". Ca răspuns, i-au fost oferite observații argumentate, „că îngrijorările pentru Țara Românească ocupă, fără îndoială, mai mult loc în consiliile conducătorilor României decît grija pentru viitorul provinciilor moldovenești ale regatului". În același timp, s-au adus ca exemplu nu numai sumele alocate pentru construcția fortificațiilor, ci și pentru construcția drumurilor și a căilor ferate, care „sînt orientate spre nevoile Țării Românești și doar o parte nesemnificativă este alocată provinciilor de nord și est". Printre alte exemple, a fost remarcat faptul că Universității din București i-au fost alocate 120 de mii de franci anual, în timp ce Universității din Iași - numai 30 de mii de franci.

În comentariile editorilor acestui document, a fost remarcată poziția privilegiată a Universității din București, care s-a reflectat în trecerea unui număr semnificativ de profesori universitari de la Iași în capitală. În aceste comentarii se mai afirmă faptul că „finanțarea insuficientă și pericolul închiderii unor facultăți sau chiar a întregii universități s-au manifestat în direcția numeroaselor memorandumuri adresate guvernului" [25].

Revenind la conținutul raportului lui Hitrovo, putem menționa nemulțumirea opoziției moldovenești cu privire la fluxul populației evreiești anume în Moldova, în timp ce Țara Românească, potrivit acestora, a fost protejată de acest aflux de către guvern. După cum se menționează în continuare în acest raport, „aceste declarații au făcut o impresie semnificativă în toată Moldova și, deși presa oficială făcea tot posibilul pentru a îneca mișcarea care a început și pentru a demonstra necesitatea de a uni toți românii și de a proteja integritatea unității naționale, conștientizarea poziției inegale a ambelor jumătăți ale regatului a căpătat o forță tot mai mare".

Și în continuare trimisul rus și-a anunțat ministrul despre crearea la Iași a unui comitet special pentru „protecția drepturilor Moldovei", care și-a trimis agenții speciali în orașe pentru a-și răspîndi ideea. Hitrovo a mai scris că în curînd va fi fondat Clubul moldovenesc, „care va acționa în mod serios ca apărător al jumătății de regat". Și rezumînd rezultatele acestor informații, Hitrovo face concluzia: „Astfel, în România, datorită nechibzuinței, nedreptății și indiferenței guvernului, apare o nemulțumire serioasă, care nu a existat pînă acum într-o astfel de formă, din partea unei părți a statului față de cealaltă, și ideile care reies din aceasta de separatism, invidie și competiție". De asemenea, trimisul rus a considerat că este necesar să mai adauge în acest raport și următoarele cuvinte, care pot fi considerate prognoza sa pentru situația viitoare a României: „Nu poate exista nici o îndoială că aceste începuturi, în cazul în care se vor dezvolta în continuare, ar putea avea o influență negativă atît asupra situației interne, cît și internaționale a regatului, mai ales atunci cînd România va trebui să suporte criza, spre care o conduc liderii actuali ai destinelor sale" [26].

M.A. Hitrovo a încercat să descrie conducerii Ministerului său al Afacerilor Externe imaginea reală care s-a dezvoltat în România la intersecția anilor 1890 - 1891. Dar, în general, această imagine era mai amplă și mai multilaterală. Această situație, desigur, era mai bine cunoscută de către consulul rus A.A. Ghirs, care se afla la Iași. El a reflectat noua ascensiune a mișcării moldovenești, apărută în acea perioadă, mai înainte de raportul trimisului Hitrovo la Ministerul rus de Externe. La 7 ianuarie 1891, A.A. Ghirs a raportat superiorilor săi imediați despre situația din Iași. În raportul său, el a scris următorul lucru: „Partidele de opoziție care s-au unit (liberali de toate nuanțele și muncitorii) au decis să protesteze solemn împotriva asupririi sistematice a Moldovei și a fostei sale capitale Iași și au prezentat Ministerului diferite cerințe în acest sens. Deja de cîteva zile aici au loc în acest scop adunări și a fost creat Comitetul Executiv „Moldova", al cărui responsabilitate este pregătirea pe 24 ianuarie a unei adunări solemne numeroase și, eventual, emiterea unui manifest. Invitații la această adunare au fost trimise în toate orașele din județele Moldovei [27].

Mai departe, în acest dosar de arhivă apare o decupare dintr-un ziar românesc, care conține adresarea, la acea dată încă tînărului domnitor Carol, din 23 august 1866, care a făcut o vizită atunci la Iași și a promis că va îmbunătăți situația, după cum se menționat acolo, a celei de-a doua sale capitale. Adresarea sa conținea o promisiune de descentralizare administrativă și ținînd cont de interesele materiale ale Iașului, care în același document, era numit a doua sa, adică a domnitorului, reședință.

La 11 ianuarie la Iași a avut loc o adunare publică pe tema drepturilor Moldovei. După cum a anunțat A. Ghirs, „discursurile de la această adunare erat îndreptate în principal spre confirmarea situației de asuprire din Moldova". A fost adoptată o rezoluție corespunzătoare și a fost ales un comitet executiv format din 5 membri. În rezoluție se menționa faptul că „din cauza unei încălcări condamnabile a tradițiilor și a spiritului de solidaritate frățească, de la Moldova se iau respectiv fonduri pentru dezvoltarea sa economică și spirituală; în plus, eliminînd cîte puțin din componența personală a instituțiilor guvernamentale întregul element moldovenesc, se demonstrează o neglijență clară față de Moldova". În rezoluție s-a decis încredințarea comitetului de a elabora, în cel mai scurt timp posibil, un proiect de măsuri pentru îmbunătățirea situației existente și, în scopurile prevăzute, de a intra în relații cu deputații și senatorii din Iași și alte județe ale Moldovei pentru a atinge scopul prevăzut [28].

Comitetul ales a primit denumirea de „Comitetul de protecție a intereselor economice și culturale ale Moldovei". El, într-adevăr, a pregătit un proiect de cerințe, susținut de un comitet format din 47 de puncte. Aceste cerințe, tipărite la tipografie, vizau navigația pe rîurile din Moldova, construcția de căi ferate, drumuri și fondarea mai multor școli. Printre acestea s-a numărat și propunerea de a transfera Curtea de Casație la Iași, în conformitate cu promisiunea regală din 1866, precum și fondarea la Iași a Curții de Conturi. S-a propus șefului statului să aibă o a doua reședință la Iași, unde ar trebui să se afle cel puțin trei luni. Au existat cereri și de construcție de teatre, deschidere de băncilor, construcția de fabrici și uzine. S-a propus consolidarea semnificativă a Universității de la Iași și ridicarea acesteia la nivelul Universității din București și să fie avută în vedere importanța sa pentru Basarabia și Bucovina vecină. A fost înaintată propunerea de întemeiere a unui muzeu istoric unde ar trebui adunată averea națională și, printre altele, returnate acele averi care au fost duse la București.

După cum puteți vedea, cerințele au fost în principal de natură economică și culturală, deși se observau și elemente de politică. Studierea acestor cerințe arată o diferență notabilă între acestea și cele din anii 60. Aici nu mai există o aprobare privind poporul moldovenesc, necesitatea unei Moldove sau a unei confederații separate, în conformitate cu prevederile Convenției de la Paris din 1858. Mai mult, în locul în care se vorbea despre rolul Universității din Iași și în care s-a proclamat teza de transformare a acesteia într-un centru național de educație, s-a vorbit direct despre educația întregului popor românesc [29].

Acest document a mărturisit despre transformarea ideii de independență moldovenească în autonomie moldovenească și chiar regionalism. Deși, desigur, nu se putem afirma faptul că în Moldova românească nu existau susținători ai statalității sale independente. Dar nu ei au influențat decizia Comitetului pentru protecția intereselor economice și culturale ale Moldovei. Treizeci de ani de existență în componența unei țări au avut un impact semnificativ asupra opiniilor membrilor comitetului și asupra deciziilor acestora. Cu toate acestea, nu exista îndoieli cu privire la dorința de a consolida poziția Moldovei ca parte a unui singur stat. Precum și cu privire la decizia de a acționa.

Pe lângă acest document, membrii comitetului, încă la 12 ianuarie 1891 au adoptat și o adresare către locuitorii din alte județe ale Moldovei. În ea se vorbea despre adunarea din 11 ianuarie, convocată pentru a discuta nevoile Moldovei și a crea un comitet format din 51 de membri-reprezentanți ai tuturor partidelor politice și se îndemna să se acționeze în interesul Moldovei. Acolo, printre altele, se conținea următoarea frază: „A munci în cîmpul intereselor Moldovei înseamnă a promova consolidarea și prosperitatea statului român în sine". În această adresare se propunea crearea unor comisii în județe, care să conlucreze cu comitetul de la Iași „și astfel să apară posibilitatea de a lupta împreună pentru a atinge scopul nostru comun". Adresarea din 12 ianuarie a fost semnată de președintele Constantin Corjescu (proprietar de locuințe și mare proprietar de terenuri), precum și de președinții Andrei Vizanti (profesor universitar) și I. Ventura (fostul prefect de Iași și ginerele lui Lascăr Catargiu), Gr. Macri (profesor universitar), secretari Gheorghe Scorțescu, Nicolae Catargiu, A. Handaca și de casierul C. Macedon [30].

Autoritățile de la București au fost nevoite să îndeplinească unele dintre cerințele opoziției moldovenești. Guvernul Mano-Lahovari a căzut, iar în locul lui a venit guvernul Florescu-Lascăr Catargiu. Prefectul județului Iași devine sus-menționatul I. Ventura. După cum a subliniat A.A. Ghirs mai tîrziu, în februarie 1893, „oricît de autoritari ar fi valahii, ei totuși au fost nevoiți să țină cont de plîngerile puternice ale moldovenilor care se mai auzeau din cînd în cînd, fiind mîngîiați în aceste cazuri de mici ajutoare..." [31]. Cînd mai puternică, cînd mai slăbă, mișcarea moldovenească în România a continuat și mai departe.

La sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, în componența mișcării moldovofile din România a intrat și binecunoscutul scriitor Mihail Sadoveanu, care a lăsat o serie de eseuri despre istoria Moldovei, precum și notițe despre călătoria sa prin Basarabia. Unele lucrările de-ale sale au fost publicate în ziarele moldovenești din Basarabia [32]. Iar puțin mai tîrziu, în februarie 1936, publicistul C.R. Gulea a publicat în „Notițele din Iași" unul dintre articolele sale, pe care așa și le-a numit „Mișcarea moldovenească", în care susținea identitatea și libertatea moldovenească. El scria atunci: „Forțele Moldovei slăbesc în toate regiunile; satele și orașele noastre s-au scufundat în sărăcie și mizerie; Iașul - centrul voievozilor moldoveni - s-a transformat, din păcate, într-o ruină a trecutului și un cimitir al tuturor speranțelor. Se întîmplă exact aceea ce au prezis predecesorii noștri din partidul anti-unionist în ajunul anului 1859" [33].

Această idee a fost exprimată în mod repetat și cu mult mai devreme. Despre ea a scris și importantul istoric român A.D. Xenopol, care a recunoscut faptul că Moldova a făcut mult mai multe sacrificii decît a obținut beneficii pentru ea însăși [34]. Datorită presei basarabene, precum și a unor contacte personale, această mișcare moldovenească a primit o anumită rezonanță spre Est de Prut, unde știau despre starea de spirit a moldovenilor din Moldova română înainte și după 1918, cînd Basarabia a fost anexată forțat la regatul românesc.

Grosul Vladislav Iachimovici - cercetător principal la Institutul de Istorie Rusă al Academiei Ruse de Științe, doctor în științe istorice, profesor. Moscova 115551, st. Șipilovskaia, casa 18, apt. 166. Tel. 8 - 495 - 392 - 77 - 32 (d.); 8 - 499 - 126 - 94 - 05 (m.)

[1] ГАРФ (Государственный архив Российской Федерации), ф. 892 ( ф.А.А. Гирса), оп. 1, д. 14, л. 12.

[2] ГАРФ (Государственный архив Российской Федерации), ф. 892 ( ф.А.А. Гирса), оп. 1, д. 14, л. 12.

[3] АВПРИ (Архив внешней политики Российской империи), ф. Консульство в Яссах, д. 682, л. 47.

[4] Cristea Gh.Manifestări antidinastice în perioada venirii lui Carol I în România ( aprilie – 1 mai 1866 ) // Studii. Revistă de istorie.1967, № 6, р. 1080.

[5] АВПРИ, ф. Consulatul în București, д. 1132 ( 1866 г.), л.68.

[6] АВПРИ, ф. Consulatul în Iași, д. 682, л. 82.

[7] АВПРИ, ф. Consulatul în București, д. 1143/2 (1867 г.), л. 186.

[8] АВПРИ, ф. Consulatul în București, д. 1143/2 (1867 г.), л. 186.

[9] АВПРИ, ф. Consulatul în București, д. 1132 ( 1866 г.), л.239 – 240.

[10] АВПРИ, ф. Consulatul în București, д. 1132 ( 1866 г.), л.239 – 240.

[11] АВПРИ, ф. Consulatul în București, д. 1132 ( 1866 г.), л.239 – 240.

[12] Кельсиев В. И. Исповедь // Литературное наследство. № 41 – 42. М., 1941, с. 453 – 464.

[13] Кельсиев В. И. Исповедь // Литературное наследство. № 41 – 42. М., 1941, с. 453 – 464.

[14] АВПРИ, ф. Consulatul în Iași, оп.575, д. 714, л. 36.

[15] АВПРИ, ф. Consulatul în Iași,д. 1159 ( 1873 г.), л. 8.

[16] АПРИ, ф. Consulatul în Iași, д. 1267 (1873 – 1880 гг.), л.90; д 2184 (1879 г.), л.3.

[17] АПРИ, ф. Consulatul în Iași, д. 1267 (1873 – 1880 гг.), л.90; д 2184 (1879 г.), л.3.

[18] АВПРИ, ф. Consulatul în Iași, д. 2787 (1883 г.), л. 1 об.- 2.

[19] АВПРИ, ф. Консульство в Яссах, д. 2787 (1883 г.), л. 1 об.- 2.

[20] АВПРИ, ф. Консульство в Яссах, 3448 (1891), л. 44, 45.

[21] АВПРИ, ф. Консульство в Яссах, 3448 (1891), л. 44, 45.

[22] Ibidem, p.243.

[23] Ibidem, p.243.

[24] Rapoartele, p.240.

[25] Ibidem, p.242 – 243.

[26] Ibidem.

[27] АВПРИ, ф. Консульство в Яссах, д. 2987 ( 1885 г.), л. 17, 28.

[28] Там же, л.1.

[29] Там же, л.31 - 31 об.

[30] Там же, л. 35

[31] Glasul Basarabiei. № 32, 17 noiembrie 1913, pag. 2; № 33, 24 noiembrie 1913, pag. 2 – 3; № 35, 12 decembrie 1913, peg.2.

[32] Glasul Basarabiei. № 32, 17 noiembrie 1913, pag. 2; № 33, 24 noiembrie 1913, pag. 2 – 3; № 35, 12 decembrie 1913, pag.2.

[33] Glasul Basarabiei. № 32, 17 noiembrie 1913, pag. 2; № 33, 24 noiembrie 1913, pag. 2 – 3; № 35, 12 decembrie 1913, pag.2.

[34] Xenopol A.D. Unioniști și separatiști//Analele Academiei Române. Seria II. Tomul XXXi. Memoriile secțiunii istorice. Buc., 1909, p. 749.