05 martie 2019, 16:55 Rubrica vizitatorilor-autori 16399

Un proces interminabil

Încă un manual editat în 2011 pe bani româneşti: Chicuş N., Cibotaru N., Gonţa Gh., Negrei I. Istoria românilor. Epoca modernă. Manual pentru clasa a 11-a. Ce-i drept, cu mai puţin naţionalism agresiv-primitiv, însă şi el nu recunoaşte poporul moldovenesc, dreptul lui la autodeterminare şi la fel este supraîncărcat cu falsuri istorice. Nu este lipsă nici de terminologie nazistă de tipul „neam românesc", „alogeni" etc. (p. 44, 45, 58, 134).

Cu regret, şi manualul dat este pătruns de un fenomen absolut antiştiinţific cum este furtul istoric. Astfel, denumirile oraşelor transilvănene sînt antiistoric rebotezate cu nume româneşti, pe care le-au căpătat abea după 1918. La fel şi referitor la denumirea Valahiei. Peste tot se utilizează denumirea „Ţara Românească", acesta fiind un fals obraznic. Acelaşi lucru şi referitor la numele populaţiei din aşa zisul „spaţiu românesc": chiar autorii manualului dat la p. 30 combat atare teză, menţionînd că încă la sf. sec. al XVIII-lea toată lumea-i numea pe Cloşcă şi Horea conducători ai „valahilor răsculaţi". Numele etnic de român s-a încetăţenit abea în a doua jumătate al sec. al XIX-lea.

Antiştiinţifică este şi teza despre Moldova, Valahia şi Transilvania pînă la 1862/1918 ca „provincii româneşti" (p. 33). De asemenea, în sec. al XVIII-lea – mijlocul sec. al XIX-lea n-a existat în natură nici aşa numita „problemă românească" (p. 29, 66). Totalmente minciunoase sînt şi afirmaţiile precum că D. Cantemir scria „despre români" (p. 34); că în secolele XVII-XVIII ar fi existat o pretinsă „istoriografie românească", iar „Crgore Ureche a susţinut ideea unităţii românilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, indicînd idealul spre care urmează să aspire poporul român" (p. 42); precum că în prima parte a sec. al XIX-lea exista aşa zisa „societate românească", „naţiune română" cu „conştiinţă naţională" (p. 64, 65); precum că în Basarabia „masa ţărănească instinctiv simţea româneşte" (p. 135), „poporul român" fiind „majoritar în Basarabia" (p. 138). Se face impresia că autorii n-au citit nici Letopisețul Țării Moldovei, nici Descrierea Moldovei...

Iar teza despre România ca „ţara noastră" este în general antistatală (p. 144).

Nu cunosc autorii nici faptul că capitala Rusiei la 1812 era Petersburgul şi nu Petrogradul (p. 55), iar împăratul era nu al „tuturor Ruşilor", ci „al întregii Rusii" (p. 115). Cu toate acestea ei sînt ceva mai oneşti decît alţi colegi românişti şi recunosc că în Basarabia „programul de luptă al moldovenilor era mai mult de natură social-politică decît naţională" şi că „revendicările moldovenilor" exludeau „iredentismul, pînă la separarea de Rusia" (p. 138-139).

Falsifică autorii chiar şi atunci cînd spun adevărul. Astfel la p. 57 vorbesc despre „fuga masivă a populaţiei româneşti" din Basarabia „în dreapta Prutului" după 1812. În primul rînd, ea nu era masivă şi a durat scurt timp, iar torentul migraţionist din „dreapta Prutului" în Basarabia a durat până în anii '60 şi a fost de zeci de ori mai mare.

Conţinutul manualului este consacrat în exclusivitate „românilor", minorităţile conlocuitoare doar pomenindu-se rareori. Cu toate acestea, spre deosebire de alţii, autorii apreciază mult mai obiectiv rolul Rusiei în evoluţia „Ţărilor Române" (termen total antiistoric, care extrapolează concepţia actuală în secolele XVII-XVIII). Spre deosebire de felul xenofob cum se descrie răscoala lui T. Vladimirescu în manualul lui Dragnev I. şi Varta I., autorii examinează acest eveniment fără a promova ura şi fobia antigrecească, în linii generale respectînd corectitudinea şi principiul istorismului.

Însă şi aici se observă nemulţumirea autorilor de „colonizarea ţinutului cu reprezentanţi ai altor etnii", ce ducea la „deznaţionalizarea românilor" (p. 58, 59, 134). Cu regret, dar totalmente falsă şi xenofobă este şi afirmaţia precum că guvernul rus coloniza Basarabia cu „populaţie alogenă" pentru a-şi consolida „suportul social", a căpăta un „sprijin de nădejde". În realitate autorităţile nu făceau nici o deosebire pe principiul naţional, importantă era apartenenţa la religia creştină. Nici un cuvînt nu vor afla elevii nici referitor la rolul tătarilor din Bugeac (şi eliberarea Moldovei de această urgie), care pe parcurs de secole au terorizat populaţia creştină, omorînd-o, jefuind-o şi vânzînd-o în robie.

Privitor la faptul că „ţăranii locali" aveau „loturi reduse", iar ţarismul n-a dorit să le ofere moldovenilor loturi este o minciună neruşinată. În primul rând, din cauza numărului mic de populaţie pământuri erau destule în nordul şi centrul Basarabiei şi nimeni din locuitorii acestor raioane pe atunci nu dorea să se strămute undeva. A afirma că autorităţile ţariste „au preferat să colonizeze ţinuturile sudice cu populaţie" „neromânească" este o absurditate naţionalistă românistă, care are drept scop învrăjbirea popoarelor conlocuitoare din Moldova. Atunci de unde avem o populaţie moldovenescă atît de numeroasă în fosta stepă a Bugeacului, dacă ţarismul i-a împiedicat pe moldoveni să se aşeze cu traiul în aceste teritorii?

Xenofobă este şi teza precum că „majoritatea absolută a antreprenorilor erau veniţi în Basarabia din guberniile ruseşti" (p. 62), şi cea despre „includerea ucrainenilor în cadrul" mitropoliei din Bucovina (p. 134). Dar ce, în România actuală (sau oriunde în altă ţară) biserica este împărţită pe naţionalităţi?

De asemenea autorii afirmă (p. 104) că „reforma militară a devenit un instrument perfect de rusificare a românilor basarabeni", iar la p. 134 îşi exprimă nemulţumirea de „aşezarea în Bucovina a unor mase de polonezi, ucraineni, huţuli, evrei, armeni, unguri, slovaci, lipoveni şi a altor etnii". Cum şi în alte manuale, nici nu se pomeneşte despre discriminarea minorităţilor în Regatul Român, de politica antisemitismului de stat.

Absolut falsă este şi interpretarea evenimentelor din Basarabia din anii 1917-1918. Sfatul Ţării este prezentat ca exponent legal al intereselor populaţiei (p. 7, 148-155), fiind dată tăcerii activitatea altor organizaţii de zeci de ori mai influente decît acest organ autoproclamat, neales şi nesusţinut de nimeni. Astfel la alegerile în Adunarea Constituantă eserii au căpătat 40% din voturile basarabenilor, bolşevicii 15%, iar reprezentanţii PNM 2,2%. Chiar şi cohortele militare, create de Sfatul Ţării, în curînd treceau de partea bolşevicilor.

Niciun cuvînt de adevăr nu află elevii despre realităţile „unirii" Basarabiei cu România (p. 152-155), despre faptul că populaţia a fost supusă teroarei masive din partea armatei române, fiind împuşcaţi peste 10 mii de basarabeni, printre care 7 deputaţi ai Sfatului Ţării (5 dintre ei fiind moldoveni) şi toată conducerea congresului ţărănesc.

Totalmente falsă este şi teza autorilor despre „recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu România" (p. 7, 147, 162-163). În acest sens prezintă interes punctul de vedere al ilustrului diplomat român N. Titulescu: „Autodeterminarea (se are în vedere votarea de la 27 martie – n.a.) a avut loc în vreme ce trupele române ocupau Basarabia... Dar autodeterminarea este, ca să spunem aşa, plebiscitul". În acest context, N. Titulescu menţiona că Tratatul de la 28 octombrie 1920 nu consfinţea dreptul României asupra Basarabiei, avînd doar „o mare valoare morală". De aceeaşi părere era şi un alt mare diplomat român Al. Cretzianu. Acest adevăr este recunoscut şi de unii istorici oneşti români. Astfel Fl. Constantiniu menţiona că „Japonia a rămas singura putere semnatară care nu ratificase [tratatul], făcîndu-l astfel inoperant, în continuare". Oare dl I. Negrei să nu cunoască aceste realităţi? Ori nu-i permite dna C. Fusu?

În concluzie, şi de astă dată putem constata: be banii alocaţi de ultranaţionalistul T. Băsescu se fabrică „manuale" antieuropene, pline de falsuri, scopul cărora constă în lichidarea cît mai grabnică a Republicii Moldova şi reanexarea ei la România.

Sergiu Raţa, Grigore Vatav, Ion Catîrău