11 decembrie 2018, 17:30 Rubrica vizitatorilor-autori 11594

Oare se va lăsa dl D. Dragnev de falsuri şi xenofobie?

Vom analiza o perlă didactică editată pe bani româneşti în 2011 pentru copiii moldoveni: „Istoria medievală a românilor. Manual pentru clasa a VI-a", autor Dragnev D. Deja în introducere (p. 131) el menţionează, că în manual va fi vorba doar de istoria „neamului românesc", sintagmă de esenţă rasistă. Avem o interpretare etnocratică a istoriei, adică nazistă. Dar cum rămîne cu „alogenii"? Ei au dreptul la istorie pe „pămîntul românesc"?

La p. 133 citim: „La începutul evului mediu, în secolele VI-VII, pe teritoriul cuprins între Tisa, malurile Nistrului şi Marea Neagră, precum şi în partea de nord a Peninsulei Balcanice se afirmă o comunitate a romanicilor răsăriteni". Ce-i acesta? Copiilor li se insuflă pretenţii teritoriale româneşti faţă de vecini?

La p. 137-139 elevii află că în Transilvania, cucerită de unguri, dar locuită conform „teoriei" lui Dragnev doar de români (ignorîndu-se totalmente prezenţa slavă, hazară), au fost colonizaţi secui, saşi şi cavaleri teutoni, cărora li s-au acordat largi privilegii. Oare aceasta nu trezeşte ură şi fobie în sufletele copiilor? Şi cum vor contacta ei cu urmaşii acelor „colonizatori"?

De asemenea în „manual", avem mai multe exemple de mistificare şi falsificare. Astfel, la p. 133 elevilor li se aduce la cunoştinţă concluzia absurdă că etnogeneza românilor „se desăvîrşeşte în secolele VIII-IX" şi (p. 134, 148, 222) că „limba română" „pînă la începutul secolului al VII-lea... era aproape constituită... În sec. al VIII-lea se desăvîrşeşte procesul de individualizare a limbii române" (cu vre-o 5-8 secole înaintea „desăvîrşirii procesului" de constituire a englezilor, spaniolilor, francezilor, germanilor, ruşilor etc. şi limbilor respective). În calitate de „dovadă" este adus un fragment dintr-o cronică bizantină de la sf. sec. al VIII-lea despre nişte evenimente de la sf. sec. al VI-lea cînd nişte vlahi au pronunţat fraza „torna, torna fratre". De aici se trage concluzia existenţei la acel moment a limbii române.

O mai mare absurditate nici să presupui! În primul rînd cuvîntul „întoarce/întoarnă" există şi în alte limbi neolatine: tornare (italiană), torna (catalonă) etc. Poate după Dragnev aceşti vlahi erau cataloni?.. Evident, această frază a fost rostită de vorbitori ai latinei populare (vulgare) şi nicicum a românei care a apărut cu multe secole mai tîrziu („concomitent cu poporul român").

Este axiomatic cunoscut că limba italiană, de exemplu, apare la finele sec. al IX-lea – în sec. al X-lea, cea franceză – la finele sec. al XI-lea, rusa – în secolele XIV-XV. Evident, că nici româna n-a existat înaintea celei italiene ori franceze, mai ales că primul document în „română" apare doar în sec. al XVI-lea.

La fel, se vorbeşte de „români" (p. 133, 137, 141 etc.), care în realitate încă nu existau în natură – etnonimul „voloh" (pentru secolele VII-XIV) este prezentat drept identic etnonimului „român". Se afirmă că doar „străinii... îi numeau pe români volohi" (p. 133). Aceasta e o minciună gogonată – toate documentele medievale munteneşti numesc populaţia Munteniei „volohi", iar cele moldoveneşti – „munteni". Respectiv, şi oamenii nu se puteau numi altfel. Dragnev le spune copiilor poveşti româneşti contemporane a lá Antonescu & Ceaşescu.

Pentru a-şi confirma teza, Dragnev aduce un fragment din lucrarea lui M. Costin „De neamul moldovenilor", în care cronicarul afirmă că populaţia autohtonă se autoîntitula „rumîni". În primul rînd, aceasta este doar opinia romanomanului M. Costin; în al doilea rînd, în şi mai multe locuri ale aceleiaşi lucrări M. Costin vorbeşte despre o origine comună (dintr-un singur trunchi roman) a două popoare distinse – moldovenesc şi muntenesc; în al treilea rînd, în toate documentele statului (şi celul muntenesc, şi, mai ales, celui moldovenesc) şi în operele cronicarilor muntenii sînt numiţi munteni, iar moldovenii moldoveni, cu înţelesul că sînt popare înrudite, dar diferite.

Afirmaţia, precum că locuitorii „statelor româneşti" „se autoidentificau drept români", este o extrapolare a mentalităţii româneşti din secolele XIX-XXI în evul mediu şi constituie o falsificare flagrantă şi neconfirmată documentar. Autorii se fac „a uita" că Consiliul Europei ne recomandă că „istoria în şcoală trebuie să se debaraseze de mituri şi ideologie. Ea trebuie să se bazeze pe fapte reale, să tindă spre obiectivitate" (Recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Chişinău, 2002, p. 15).

Este ştiut că termenul „român" chiar în Valahia avea o conotaţie socială – reflectînd numele unei categorii de ţărani dependenţi (şerbi). El devine recunoscut de populaţie în calitate de nume etnic al poporului abia în ultima treime a sec. al XIX-lea (de intelectuali cu cîteva decenii mai devreme), după constituirea statului român modern, fiind impus „de sus" de structurile respective statale.

Manualul este pătruns de un fenomen absolut antiştiinţific cum ar fi furtul istoric. De exemplu, Ianoş Huniadi, feudal ungur, este prezentat drept „român" Iancu de Hunedoara (p. 170, 171); istoria aşa-numitului „Stat Româno-Bulgar" în frunte cu aşa-numitul „român" „Ioniţă Caloian" (p. 141); formaţiunile statale „româneşti" în frunte cu nişte oameni care aveau tot felul de nume, numai nu „româneşti": Clad, Ahtum, Menumorut, Litovoi, Seneslav (rebotezat în Seneslau), Sestlav, Dobrotici etc. – slavi, hazari, cumani, dar la „românul" Demir Dragnev toţi aceştea sînt români...

Sau acelaşi lucru se referă şi la denumirea oraşelor medievale din Transilvania: Varadinum (lat.), Nagyvárad (ung.) – Oradea; Kolozsvár (ung.) – Cluj; Temesvár (ung.) – Timişoara; Segesvár (ung.), Schäßburg (germ.) – Sighişoara; Zotmar (ung.) – Satu Mare; Nagybánya (ung.), Frauenbach (germ.) – Baia Mare; Vajdahunyad (ung.), Eisenmarkt (germ.) – Hunedoara; Neumarkt am Mieresch (germ.), Marosvásárhely (ung.) – Tîrgu Mureş; Hermannstadt (germ.), Nagyszeben (ung.) – Sibiu etc. Acest procedeu este identic dacă am numi Constantinopolul din ss. IV-XIV – Stambul, Königsbergul din ss. XIII-XIX – Kaliningrad, iar blocada Leningradului şi bătălia de la Stalingrad le-am reboteza în „blocada Peterburgului şi bătălia de la Volgograd". Dar, de la „patriotul român" D.D. (odinioară „mare patriot sovietic" şi „apărător înflăcărat al prieteniei popoarelor moldovenesc şi rus"), dacă va fi nevoie, te poţi aştepta şi la aceasta...

Tot aşa şi referitor la denumirea Valahiei. Peste tot se utilizează denumirea „Ţara Românească". Acesta este un fals obraznic. În toate documentele oficiale de stat, ştampilele domneşti, pe stemă persistă doat termenul de „Ungrovlahia", „Valahia" şi nici pomină de „Ţară Românească". Are loc extrapolarea lui artificială asupra trecutului de către istoriografia naţionalistă românească. Dragnev şi Ko nu poate să nu ştie, că chiar şi denumirea ţării după unirea Moldovei şi Valahiei în 1959 a fost „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei", iar limba oficială a ţării era cea moldo-vlahă.

De aceiaşi ordine de idei sînt şi miturile despre „unirea politică a Ţărilor Române" sub Mihai Viteazul (p. 207-208, 218), şi cele despre „Tara Românească Dobrogea" (p. 141, 142, 222). Dar domnului academician nu-i pasă nici de valorile europene, nici de adevărul istoric, el de la o vreme încoace devenind promotor al ideologiei antieuropene şi xenofobe a românismului.

Iosif Belous, Sergiu Raţa, Vladimir Polivţev