14 martie 2023, 12:00 Personalități 2034

Legătura profundă cu cultura și limba rămîne cu noi pentru totdeauna

Astăzi, foarte mulți moldoveni trăiesc peste tot în lume, dar, oriunde s-ar afla și orice viață ar duce în alte țări, legătura emoțională cu rădăcinile lor nu dispare niciodată.

Aceasta este o legătură foarte profundă nu numai cu mormintele strămoșilor lor, ci și cu cultura, limba și tot ceea ce a fost pus în om în primii cinci ani de viață și rămîne în memoria sa pentru totdeauna.

Despre acest lucru a scris Lidia Stratulat, care lucrează la Conservatorul Regal Superior de Muzică din Madrid, unde este unicul reprezentant al culturii moldovenești în acest centru educațional în întreaga sa istorie.

Pe pagina sa de socializare, ea a hotărît să revină la rădăcinile sale și să împărtășească amintiri despre tatăl ei, Stratulat Semion Macarovici, despre Timpul său și despre oamenii cu care a lucrat și a fost prieteni în acei îndepărtați ani de după război, și a trecut prin viață împreună.

A reușit să scrie o povestire foarte interesantă, plină de dragoste pentru tatăl său și cultura moldovenească, despre oameni modești care au supraviețuit războiului groaznic, foametei, evacuării și transformării complete a vieții lor din România regală în Moldova Sovietică, care nu au vorbit niciodată despre greutățile sau faptele lor eroice. Dar anume generația acestor oameni care au venit în Moldova distrusă după război a creat o temelie foarte puternică în baza căreia s-au dezvoltat în viitor arta națională și educația Republicii Moldova de astăzi.

Iată ce scrie Lidia Stratulat.

În această fotografie este tatăl meu - Stratulat Semion Macarovici, care ar fi împlinit 100 de ani în luna februarie a acestui an. A plecat din această lume de 30 de ani. 100 de ani este o dată importantă nu numai pentru a ne aminti de părinții noștri. De ei mereu ne amintim și, cu vîrsta, ne amintim și mai des. Și gama de teme despre care nu am vorbit și întrebările pe care nu am avut timp să le punem părinților noștri cînd erau în viață devine din ce în ce mai mare. De aceea, voi încerca să restabilesc puținul pe care îl păstrez în memorie despre tatăl meu și despre oamenii cu care a lucrat și a fost prieten în acei ani îndepărtați de după război. Memoria despre acei oameni și istoriile lor de viață este foarte importantă, deoarece astăzi evenimentele se schimbă cu viteză cosmică și, datorită internetului, devin proprietatea tuturor într-un minut. Fluxul de informații zilnice este enorm, ștergînd din memorie chiar și ceea ce s-a întîmplat acum 2 zile, iar cu 100 de ani - este din domeniul "despre țarul mazăre".. Istoria a fost rescrisă de atîtea ori în această perioadă (chiar și în timpul vieții mele de foarte multe ori), încît memoria a început să protesteze împotriva noilor versiuni ale istoriei. Eu îmi amintesc (și sper că nu numai eu) despre Acea perioadă și despre Acei oameno. Memoria reprezintă rădăcinile noastre. Cine sîntem noi fără ei ...? Astăzi, foarte mulți moldoveni trăiesc peste tot în lume, dar indiferent unde trăiesc și cum s-au acomodat în alte țări, legătura emoțională cu rădăcinile lor niciodată nu dispare. Aceasta este o legătură foarte profundă nu numai cu mormintele strămoșilor lor, ci și cu cultura, limba și tot ceea ce a fost pus în om în primii cinci ani de viață și rămîne în memoria sa pentru totdeauna.

Au rămas foarte puțini participanți și martori ai acelui groaznic război prin care au trecut părinții mei și oamenii din generația lor, și cine va vorbi astăzi despre trecut? Părinții mei, precum și părinții prietenilor mei (copiii primei generații postbelice) nu ne-au povestit despre război. Astăzi am înțeles de ce... Au vrut să uite de el cît mai repede posibil! Părinții mei au fost oameni foarte simpli care au supraviețuit groaznicului război, foametei, evacuării și transformării complete a vieții lor din România regală în Moldova Sovietică. Nu au vorbit niciodată despre greutățile sau faptele lor eroice. Dar anume generația acestor oameni care a venit în Moldova distrusă după război a creat o temelie foarte puternică în baza căreia s-au dezvoltat în viitor arta națională și educația Republicii Moldova de astăzi.

Dintre amintirile foarte rare și zgîrcite ale tatălui meu despre copilăria sa, au rămas, din păcate, foarte puține. S-a născut într-o familie săracă din Basarabia, mama sa a slujit la stăpîni, dar a încercat să le dea o educație celor doi copii; tata în copilărie mergea la școală cîte 8 kilometri pe jos pe orice timp, a suferit frig și foame...Apoi a fost înscris la un internat cu educație muzicală. A crescut un muzician talentat care cînta la mai multe instrumente: flaut, clarinet, saxofon bariton, acordeon. Datorită acestui fapt, el, fiind un băiat foarte tînăr, a fost invitat în 1940, după anexarea Basarabiei, să participe la crearea primei Orchestre de Jazz din Moldova (OJM) sub conducerea lui Șiko Aranov - un talentat organizator și compozitor. Perioada de creare și formare a OJM a avut loc în cei mai grei ani pentru republică. În 1941 a început Marele Război pentru Apărarea Patriei. Orchestra, ca și alte brigăzi concertistice-teatrale, a început să călătorească prin toată țara: de la Moscova la Kokanda (Uzbekistan), de la Arhangelsk la Ural (Sverdlovsk, Perm, Celeabinsk), din Siberia de Vest (Novosibirsk, Omsk, Tomsk, Irkutsk) în Orientul Îndepărtat. Acolo, OJM organiza concerte pentru armata Orientului Îndepărtat și locuitorii regiunii. Apoi Ussuriisk și Komsomolsk-pe-Amur. Cerințele pentru muzicienii care cîntau în astfel de brigăzi pentru front erau în spiritul războiului: să cînte peste tot - în aer liber, în imediata apropiere a liniei frontului, pe platforme deschise de mașini și în toate condițiile meteorologice. Chiar și pe gerul de -30 de grade, muzicienii cîntat pe scena înghețată, îmbrăcînd cămăși moldovenești deasupra costumelor și mănuși pe mîini. În schimb cîtă bucurie aduceau concertele lor soldaților în scurtele lor ore de odihnă! Și, în cele din urmă, întorcîndu-se în Moldova natală în primăvara anului 1944, li s-a ordonat din nou să meargă la al 2-lea front ucrainean pentru a organiza concerte în unitățile armatei din prima linie: "... noi urmam armata, dădeam concerte, trecînd prin orașele Iași, Focșani, Vaslui, Brăila, pînă la București.."(din memoriile lui G. Shirman din cartea sa trimisă din Brooklyn în 2010 cu cuvintele: "Dragă Lilia, această carte este un cadou pentru tine în memoria tatălui tău, care a participat la crearea Orchestrei Jazz de Stat din Moldova"). De la tatăl meu eu nu am auzit niciodată istorii despre greutățile anilor de război. Chir dacă își amintea cu voce tare despre acei ani, acestea erau doar situații amuzante din viața lor militară "pe roți". Cu toții erau tineri, iar el era cel mai tînăr dintre ei.

Întoarcîndu-se din război, muzicienii și artiștii care au revenit de pe front au fost cazați într-un hotel (apartamente din motive evidente nu ajungeau). Acesta era situat pe strada Komsomolskaia (acum M. Eminescu). Acolo m-am și născut. Am locuit în hotel cîțiva ani, iar cînd a fost construită casa ( 1952 ?) de pe Bulevardul Lenin 132 (acum bulevardul Ștefan cel Mare), mulți artiști, inclusiv tatăl meu și familia sa, au primit un apartament în această casă. Această casă era specială, nu numai pentru că în ea mi-am petrecut copilăria și tinerețea! Astăzi ea este situată vizavi de Sala cu Orgă (în acei ani în Sala cu Orgă era banca de stat). Despre casa de pe strada Lenin 132 merită de povestit aparte. Nu exista în Chișinău o altă astfel de casă. În perioada postbelică în ea trăiau multe figuri remarcabile ale artei moldovenești și nu numai.. În casa noastră locuia celebra cercetașă Parascovia Didîc, care a scris istoria autobiografică "В тылу врага"; în curtea casei noastre se afla atelierul celebrului sculptor Lazar Dubinovschi, ale cărui uși erau întotdeauna deschise pentru copiii din curtea noastră; în casa noastră a locuit poetul, traducătorul și dramaturgul Aureliu Busujoc, compozitorul Vasile Zagorschi, cîntăreața Tamara Ceban și mulți alți oameni minunați ai Chișinăului nostru! Majoritatea lor locuia în apartamente comunale: 2 familii într-un apartament. Și familia noastră de 3 persoane a primit o cameră într-un apartament comun cu 2 camere, cu facilități comune și o bucătărie mică. În cealaltă cameră trăia o familie de 5 persoane. Dar, în ciuda spațiului mic, trăiam cu toții extrem de prietenește, împărțind "după program" bucătăria, toaleta și baia.

În Moldova, imediat după sfîrșitul războiului, au început să fie restaurate arta și învățămîntul. Era nevoie de profesioniști tineri, energici, responsabili și bine pregătiți. O astfel de persoană a fost Semion Macarovici Stratulat. Lui i-a fost încredințată organizarea unei școli de muzică unde copiii să poată primi educație muzicală profesională. S.M. a fost numit director al acestei școli. O perioadă oarecare (nu-mi amintesc cîți ani) ea se afla într-o casă mică cu un etaj pe aceeași stradă cu hotelul, aproape vizavi de el. În prima perioadă postbelică, în școala muzicală nu exista o infrastructură și instrumente. La început, învățătorii îi învăța pe copii cu propriile instrumente (nu toți elevii aveau propriile instrumente). Despre aceasta mi-a povestit tatăl meu. În 1957, școala s-a mutat într-o clădire nouă pe strada Armenească. Directorul său era A. Safronov. Iar peste alți cîțiva ani, pentru școală secundară muzicală specială ”E. Coca” care creștea și se dezvoltata (de fapt, în ea copiii învățau 11 ani), a fost construită o clădire nouă în sectorul Rîșcani pe strada Dimo. În această școală în clasa lui T. S. Caftanat a învățat fiica noastră, un violonist remarcabil care de mulți ani trăiește și lucrează în Europa. Am vrut să-mi amintesc și să urmăresc acest drum pînă la origini, la acele evenimentele din care a apărut această istorie. Ea nu a început cu nașterea noastră și nici cu nașterea generațiilor următoare, dar a fost rescrisă de atîtea ori chiar și în timpul vieții mele, încît începutul ei s-a pierdut demult în caleidoscopul anilor și al evenimentelor. Ar fi bine să ne amintim de acei primii care au stat la originile ei...

Îmi amintesc de tatăl meu cînd lucra în calitate de director al Teatrului de păpuși "Licurici" din Chișinău. Foarte interesant este faptul că denumirea "Licurici" a fost inventat de S. M. Stratulat împreună cu primii artiști ai acestui teatru. Tot ei au inventat prima emblemă a teatrului. Mă întreb dacă cineva își amintește de ea? În anii 50, teatrul de păpuși Licurici era situat în clădirea, incomodă pentru el, a fostei biserici Sf. Andrei. După un cutremur puternic, în 1977, clădirea teatrului a fost distrusă. Însă clădirea bisericii a fost demolată și alături, aproape în același loc, a fost construită o clădire minunată a noului teatru modern "Licurici". Îmi amintesc bine (la acea vreme eram deja elevă în clasa I) de angajații și prietenii tatălui meu: artiștii Sima Cervinskaia, Constantin Lodzeiski, regizorul Constantin Ilinski. Ei erau prietenii părinților mei și veneau deseori la noi în vizită. Nu am uitat nici de acel mic purceluș dintr-o piesă - visul meu, pe care tata a promis că îl va realiza abia după trei note de cinci "la rînd" la ora de pian cu prima mea învățătoare Liubovi Moiseevna Berdicevskaia. Cu notele de cinci am făcut tot posibilul, și artiștii teatrului mi-au realizat visul: m-au făcut unul la fel!

În anii 60, S. M. Stratulat a venit la conducerea Filarmonicii de Stat din Moldova, care astăzi poartă numele celebrului muzician Serghei Lunchevici. În acei ani, la Filarmonica moldovenească "înfloreau" și deveneau faimoase colectivele țării care au alcătuit Fondul de aur al artei moldovenești: "Doina", "Flueraș", "Joc", Orchestra Simfonică. În ea și-au început activitatea creativă minunați cîntăreți, dansatori și muzicieni: Tamara Ceban, Maria Bieșu, Efim Eșanu, Serghei Lunchevici, Vladimir Curbet, Vladimir Minin, Veronica Garștea, Timofei Gurtovoi. Astăzi ei nu mai sînt, dar "munca" lor continuă.

Un eveniment tragic a avut loc în septembrie 2020 care a șocat toți muzicienii și toți locuitorii Moldovei. Frumoasa clădire a Filarmonicii Naționale ”S. Lunchevici”, cu istoria sa bogată și arhivele sale neprețuite, a ars. Numai în memoria noastră a rămas frumoasa sa Sală Mare, care își amintea de concertele marilor interpreți. În memoria mea și a oamenilor din generația mea vor rămîne pentru totdeauna concertele lui Sveatoslav Richter, Maria Grinberg, Rudolf Kerer, Leonid Kogan, Marcel Marceau - celebrul mim francez și mulți alți muzicieni și colective. Au rămas în memorie și concertele tematice de neuitat pentru copii și tineri, concertele de Anul Nou pentru elevi (în perioada 1-10 ianuarie) și bradul din hol. Au rămas în amintire și Sala mică. Ea a găzduit atît de multe premiere ale operelor compozitorilor moldoveni cu care, împreună cu Iuri Nasușkin, am colaborat mulți ani, și concerte de muzică de cameră ale duetului nostru. N-am putut să nu-mi amintesc de aceasta cu mare tristețe! Este rău cînd, în urma unor cataclisme - naturale sau istorice, este întreruptă legătura timpurilor. În ACESTE perioade se scrie o nouă istorie, iar cea anterioară este "ștearsă cu o radieră".

O perioadă considerabilă, S. M. Stratulat a fost director al Teatrului de Operă și Balet. În acei ani (1950-1980) acesta se afla în frumoasa clădire a Teatrului M. Eminescu și se numea Teatrul de operă, balet și teatru ”A. S. Pușkin”. În el lucrau două trupe: de operă-balet și dramă, care împărțeau între ele scena acestui teatru, oferind pe rînd spectacole. A fost o perioadă de creștere creativă incredibilă a Teatrului, în special a trupei sale de balet. În ea lucrau adevărate vedete de balet: Rozita Potehina, Vladimir Tihonov și Galina Melentieva, Petr Leonardi și Mihail Caftanat! Spectacolele cu ei: "Бахчисарайский фонтан", "Тщетная предосторожность", " Lacul Lebedelor", "Вальпургиева ночь" erau adevărate evenimente. Iar Mihail Caftanat în piesa "Барышня и хулиган" a fost extraordinar! Atîtea spectacole de operă și balet pe muzica compozitorilor moldoveni în repertoriul teatrului în perioadele ulterioare nu au mai existat. Au fost puse în scenă primele balete ale compozitorilor moldoveni: "Рассвет" de V. Zagorski, "Сломанный меч" și "Антоний и Клеопатра" de E. Lazarev și chiar primul balet pentru copii "Doctorul Aoleu" după muzica lui E. Lazarev. Au fost puse în scenă primele opere ale compozitorilor moldoveni: "Grozovan" de D. Gershfeld și "Inima Domnicăi" de A. Stîrcea. Dar ce vedete invitate ale Teatrului Bolșoi au jucat pe scena teatrului în acei ani: E. Maksimova și V. Vasiliev, R. Strucikova, K. Reabinkina! Nu putem să nu ne amintim de minunații soliști de operă ai teatrului din acei ani: P. Botezat, V. Savițkaia, N. Bașkatov, T. Alioșina și dirijorii I. Alterman și L. Hudolei, regizorul G. Gelovani, care avea o legătură de prietenie cu Papa. Nu pot uita ce sărbători erau premierele spectacolelor, care se încheiau cu întîlnirea participanților lor în casa noastră și mămăligă obligatoriu după miezul nopții! În anii 60, în trupa Teatrului apăruse o adevărată divă - Maria Bieșu! Ea a început să lucreze în vechea clădire a teatrului și a fost angajată de tatăl meu S. M. Stratulat. Nu voi uita prima mea întîlnire cu Maria. Eu și tata vorbeam pe o bancă din parcul de lîngă teatru cînd de el s-a apropiat o fată zveltă, frumoasă și zîmbitoare și l-a salutat. "Aceasta este Maria Bieșu, noua noastră solistă", a prezentat-o tata. Și când a plecat, el mi-a spus: "Nimeni nu are o voce ca a ei!". Și a avut absolută dreptate.

Vocea ei este o minune! Și întreaga lume a auzit această minune în 1972 în Japonia. Maria a fost numită cea mai bună Cio Cio San din lume! După ce a primit acest premiu înalt, teatrul a fost în turneu la Leningrad. Nu pot uita acest spectacol. În sala arhiplină răsună ultima arie a Chio Chio San în interpretarea M. Bieșu. Publicul nu respiră, iar lîngă mine, pe scaunul de alături, cu ultima notă a Chiyo San murindă, abia ținîndu-și plînsul, ștergîndu-și fața cu o batistă, stătea un englez respectabil. Odată cu sosirea Mariei în teatru, a început o nouă eră de repertoriu în viața teatrului. Au fost puse în scenă aproape toate operele italiene. Dar despre asta puțin mai tîrziu... În 1980, Teatrul de Operă și Balet din Moldova s-a mutat într-o clădire nouă pe bulevardul Stefan cel Mare 152. În acest teatru tatăl meu nu a mai lucrat, ci printr-un ciudat "zigzag" al sorții, în el lucra în calitate de concertmaster al Orchestrei Simfonice, soțul meu, Iurii Abramovici Nasușkin. El a colaborat cu Maria Bieșu pînă în 1990, pînă la plecarea noastră la muncă în Spania.

Semion Macarovici Stratulat a fost un muncitor minunat și conducător responsabil, exigent și onest. El a spus întotdeauna adevărul și nu știa să măgulească superiorii săi, ceea ce i-a cauzat o mulțime de probleme în viață. Dar își cunoștea bine meseria și de aceea a fost numit în acele funcții în care se cerea seriozitate. Astfel a devenit șeful noului teatru al tinerilor spectatori "Luceafărul" din Chișinău. Teatrul este situat și astăzi în clădirea Alma Mater pe strada Havuzurilor (acum str. V. Micle). Colectivul teatrului era format dintr-un grup de absolvenți moldoveni care au absolvit Colegiul Șukin din Moscova. Aceasta a fost prima trupă moldovenească. Tinerii actori, talentați și foarte frumoși, jucau spectacole în frumoasa limbă moldovenească. Nu pot uita spectacolele cu Ecaterina Malcoci, Valentina Izbeșciuc, Dumitru Caraciobanu, Vladimir Zaiciuc, Ion Ungureanu. În lumea teatrală a Chișinăului, cu tradițiile sale teatrale clasice și minunații actori ai vechii școli, ei au aterizat ca un "tînăr desant" de pe altă planetă. "Luceafărul" a devenit favoritul publicului. Premierele sale erau discutate în rîndul "tineretului modern” și nu numai. Fiecare premieră era un eveniment. Îmi amintesc de serile minunate la pensiunea societății teatrale moldovenești (MTO) din Zatoka, unde actorii Teatrului Luceafărul și eu împreună cu părinții mergeam să ne odihnim "la mare"...

Amintindu-mi de tatăl meu, mi-am amintit și de acei oameni minunați cu care el a colaborat, a fost prieten și a construit cultura moldovenească. Despre această perioadă postbelică și oameni aș putea spune multe. Această perioadă istorică a formării artei moldovenești, din cauza anilor, a numărului imens de schimbări în viața Moldovei și lipsei oportunităților de astăzi de a digitaliza evenimente importante, s-a dovedit a fi "ștearsă" din memoria urmașilor. Astăzi, în spațiul media este fixat TOTUL. Nu pot spune "din fericire", deoarece memoria noastră nu este întotdeauna capabilă să filtreze și să păstreze doar evenimentele importante. Dar mi-aș dori să le păstrăm, pentru ca legătura cu trecutul nostru să nu se întrerupă.
De aceea, după 32 de ani de activitate de interpretare și pedagogică în Spania, de lucru la Conservatorul Regal din Madrid, unde am fost unicul reprezentant al culturii noastre moldovenești în acest centru educațional din întreaga sa istorie, am vrut să mă întorc la rădăcinile mele și să împărtășesc amintirile despre tatăl meu - Stratulat Semion Macarovici și Perioada sa.

Menționăm faptul că informații bogate despre cultura moldovenească, limba moldovenească, tradiții și obiceiuri puteți găsi pe site-ul moldovenii.md în secțiunea Cultură.

Fotografii cu orchestra Aranova, cu ansamblul JOC, aeroportul, sosire de la prima decadă a artei moldovenești.