23 martie 2012, 10:14 Realitatea moldovenească 3160

Cine i-a jucat farsa preşedintelui?

Săptămîna aceasta, în presa moldovenească a fost publicat primul interviu al preşedintelui Republicii Moldova ales. Declaraţiile sale, în esenţă, ar fi putut fi calificate drept corecte sub aspect politic, în cazul în care ar fi aparţinut unui cetăţean de rînd, care ar fi decis să-şi expună, într-un limbaj simplu şi accesibil, pe propriul blog, punctul de vedere asupra problemelor globale ale ţării. Însă este vorba despre o preşedinte de ţară, s-ar putea spune chiar de „un tată al naţiunii”, care ar trebui să pună foarte clar accentele, să explice foarte răspicat poporului său pe ce cale îl va ghida şi la îndeplinirea cărui scop măreţ se va ajunge într-un final.

În realitate însă se creează impresia că cei care au scris acel interviu pentru preşedinte au cam dat dovadă de exces de zel sau pur şi simplu au dat-o în bară, punînd în gura şefului statului vorbe nu doar jignitoare, dar, pe alocuri, inadmisibile.

Chiar din primul interviu oferit, preşedintele, în esenţă, îşi jigneşte poporul, citînd, din motive necunoscute, pe istoricul român Neagu Djiuvară, care a spus că drama acestui popor constă în disponibilitatea lui de a admite şi accepta minciuna. El sugerează că, atunci cînd la putere ajunge un anumit partid şi îi promite ceva poporului, acesta, adică poporul, deşi înţelege că partidul în cauză minte, totuşi îl votează. În continuare, preşedintele promite poporului că îl va învăţa să gîndească real şi că, într-o zi, „oamenii noştri” vor ajunge la nivelul cînd vor fi în stare să deosebească minciuna de adevăr. Înseamnă oare această remarcă, în spirit freudian, că acest popor este şi astăzi minţit, că drama lui continuă?

O altă remarcă destul de controversată a preşedintelui ales trezeşte întrebări privind intenţiile oamenilor care, de fapt, au scris textul interviului. La întrebarea provocatoare cine este principala persoană în stat - el sau Vlad Filat, noul preşedinte răspunde altfel decît ar fi făcut-o un jurist cu mulţi ani de experienţă în domeniu, care ar fi invocat Constituţia, art. 77 al căreia se întitulează „Preşedintele Republicii Moldova - şef al statului”. Domnul Timofti însă, din start, renunţă la orice pretenţii şi umil îşi exprimă doleanţa de „a fi la locul său”... „Sîntem într-o republică parlamentară şi nu pretind să fiu prima persoană în stat. Vreau să-mi ocup locul...”

Totuşi, forma de guvernare în stat nu este determinată de doleanţele oamenilor politici sau de faptul că şeful nou-ales al statului, dînd dovadă de modestie, nu vrea decît „să fie la locul său", ci de atribuţiile deţinute de structurile puterii, inclusiv de cele ale preşedintelui, care, conform Constituţiei, este „şef al statului - garant al suveranităţii, al independenţei naţionale, unităţii şi integrităţii statului”. Reiese că, dacă preşedintele, conform declaraţiilor acestuia, va respecta prevederile Constituţiei, spunînd că vrea „să fie la locul său”, acesta trebuie să-şi asume real povara drepturilor şi responsabilităţilor primei persoane – ale şefului statului.

Apropo de responsabilităţi, printre acestea se numără şi a fi în slujba poporului însă care popor? Domnul Timofti îşi doreşte să devină „preşedintele tuturor cetăţenilor ţării”, el îşi doreşte ca ei să fie mîndri de faptul că sînt cetăţeni ai Republicii Moldova, indiferent că sînt etnici ucraineni, ruşi, români....” Dar cum rămîne cu moldovenii? Curios, dar, pe tot parcursul interviului, noul preşedintelui nu a rostit niciodată acest cuvînt – „moldoveni”. O fi uitat? Iar limba acestui popor preşedintele o numeşte „de stat”, deşi, fiind jurist, ar trebui să urmeze prevederile Constituţiei, unde denumirea limbii este clar specificată. La momentul alegerii sale, preşedintele a promis să respecte Constituţia!!!

Referindu-se la atitudinea faţă de statalitatea Republicii Moldova şi unirea cu România, Timofti, de asemenea, a subliniat că „trebuie să respectăm Constituţia”. „Unirea nu este prevăzută nici în Legea Supremă, nici în programul proeuropean de guvernare al actualei puteri. Însă viitorul ţării aparţine generaţiilor viitoare. Şi, dacă urmaşii noştri vor dori unirea cu România, ce vom putea face? Dacă vor dori să se alipească la Rusia sau Ucraina, noi nu vom mai fi, ei vor fi cei care vor decide. Nu le putem impune să gîndească într-un fel anume, ei trebuie să fie liberi în gîndire şi în propriile opţiuni”.

Oare unirea cu o altă ţară poate fi specificată în Constituţia unui stat suveran şi independent? Sau Moldova ar trebui să proclame ca scop pierderea propriei suveranităţi? Şi cum am putea afirma că decizia în acest sens aparţine generaţiilor viitoare? Istoricii moldoveni ne reamintesc eternele cuvinte ale lui Ştefan cel Mare, care spunea că această ţară nu este a mea, nici a voastră, nici a nepoţilor, ci a strănepoţilor sau stră-strănepoţilor noştri. Altfel spus, domnitorul credea că trăieşte întru binele viitoarelor generaţii, care vor trăi în acest stat suveran.

Noul preşedinte, conform opiniei celor care îl cunosc, este o persoană destoinică, care a reuşit cu demnitate să ducă povara apăsătoare a magistratului suprem. Şi am dori să credem că în persoana lui ţara va avea un şef de stat echidistant faţă de „confruntările politice”, un şef de stat care va reuşi să păstreze şi să dezvolte suveranitatea ţării noastre, ghidînd-o prin labirinturile intereselor externe, ale luptelor interne pentru influenţă şi care va tinde să consolideze clasa politică şi întregul popor întru atingerea acestui scop.