Viermii sunt naşi,

Hai la vrăjmaşi!

(Iese urmat de căpitani.)

VIDRA

Moarte!... Moarte!... Dar se poate?... Moară oamenii cei mici,

Precum călcâiul turteşte moşoroiul de furnici;

Omul, însă, care lumea pe palmă-i ar vrea s-o poarte,

Zodia-i, scrisă pe frunte, respinge pizmaşa moarte!...

(Se gândeşte.)

Dumnezeule puternic! De ce mai faci uriaşi

Dacă-n rând cu toţi piticii pradă morţii vrei să-i laşi?...

Cum? Cereasca ta dreptate se pogoară pân' la fiară:

Vulturul trăieşte veacuri, iar musca d-abia o vară,

Şi numai omul cel mare, stăpâne, tu-l osândeşti

Ca să moară dopotrivă cu muştele omeneşti!...

(Se cutremură.)

O, nu, nu! Răzvan nu moare!... Orice pai în astă lume

Trebui s-aibă vro ursită, o ţintă, vrun scop anume,

La care-i dator să meargă, de vântul sorţii împins,

Şi cade numai atunce când este semnul atins!...

Calea lui Răzvan e lungă şi d-abia se desfăşoară:

Pân' la capăt de departe... Răzvan nu poate să moară!

Nici chiar Dumnezeu el însuşi nu schimbă ceea ce-i scris!...

(Iute.)

În genunchi, Vidro!...

(Îngenunchează şi ridică ochii în sus.) Iertare!...

(Cu spaimă, punând mâna la ochi) Visul meu!... Grozavul vis!

(Sculându-se cu tărie.)

Şi de ce eu stau aice, când Răzvan înfruntă focul?

Daţi-mi armă!... Lângă dânsul, în primejdie mi-e locul...

(Se repede la armătura de pe perete şi se opreşte.)

Dar copilul meu, o, Doamne!

(Se cutremură.)

(Din spaţiu răsună o voce ca un echo: "Dar copilul meu?" Vidra cu groază îşi întoarce faţa spre uşă, ca şi când ar vedea pe cineva acolo.)

Muma lui Răzvan!... Mă-ntreabă... Şi ce-i pot răspunde eu?

(Făcând semnul crucii.)

Piei, nălucă, piei! Sunt mamă!

(Face un pas îndărăt.) Nu te-apropia!...

(Răsună iarăşi ecoul: "Sunt mamă!"... Vidra, zdrobită de emoţiune, se aruncă pe divan.)