Râmlenii cei din vechime căutau fără-ncetare

Ca să scoaţă la lumină tot ce-i bun şi tot ce-i mare,

Încât la plug şi la sapă găseau adesea bărbaţi

Cu cari se făleşte lumea: pe Catoni şi Cincinaţi...

La voi, însă, când o rază

De soare pătrunde-n ţară,

Toţi se scoală, toţi turbează,

Toţi voiesc s-o dea afară!...

(Arată la Răzvan şi iese.)

BAŞOTĂ

(închinându-se)

Cer iertare; viu d-a dreptul de la drum şi plin de prav.

Mă cheamă...

RĂZVAN

Ştiu cum te cheamă, jupâne mare vătav!

Ne cunoaştem foarte bine.

BAŞOTĂ

(închinându-se)

Umplut-ai Moldova-ntreagă de numele dumitale,

Şi slava ce-o câştigaseşi, nu puţin a mai crescut

Prin vestea că mai în urmă şi pe tătari i-ai bătut;

Deci icoana mătăluţei, la Cracovia lucrată

Şi care, cum eşti acuma, întocmai astfel te-arată,

Stăpânu-meu Aron-vodă o ţine-n palatul său,

Unde cu multă plăcere putut-am s-o văd şi eu;

Şi cum o văzui, pe dată zis-am: mare, mare, mare!

Nas de şoim! O frunte-naltă! din ochi inima tresare!

Mai în sfârşit, toată faţa numai duh şi numai foc!...

Căci pe cei aleşi de soartă eu unu-i ghicesc pe loc...

RĂZVAN

Nasul meu, ochii şi fruntea vor fi fost de tot altminte;

Aşadar, nu-i de mirare că nu-ţi mai aduci aminte!...

Ş-apoi altceva mai este: eu eram atât de mic,

Încât vătavul cel mare, zărind un sărman pitic,

Nu vrea nici să-l bage-n samă sau d-aproape să-l privească

Ş-ar fi putut cu piciorul ca pe-o muscă să-l turtească!

Piticul însă de-atuncea, speriat de-un vis grozav,

N-a uitat şi n-o să-l uite pe-acel puternic vătav...

Dar lăsând acestea toate, spune-mi, cinstite jupâne,